Beţia celestă
A fost o noapte în care m-am hotărît, din motive care astăzi nu îmi mai sînt prea clare, să dorm afară. Pentru prima oară în viața mea. Era august și neobișnuit de cald pentru altitudinea de peste o mie de metri la care ne aflam, dar nu chiar atît de cald încît să renunț la cîteva măsuri de prevedere. De cu seară am făcut un foc cu lemne din cîteva crăci, așa cum văzusem prin westernuri, iar cînd s-a întunecat m-am așezat lîngă el într-un sac de dormit, pe o saltea subțire de neopren. Focul mă încălzea și mă tenta pe o parte, dar trebuia să fiu și atent să nu mă ard, și mi-am amintit de teoria focului pe care o face Melville în Moby Dick. Din cînd în cînd, mai puneam cîte un lemn. O vreme m au fascinat scînteile care săreau în sus odată cu fumul negru, pe care doar îl bănuiam ridicîndu se în întuneric. Urmăream culorile albastre și galbene ale flăcărilor, într-o reverie care părea să mă ducă înspre ținutul lui Morfeu. Știam că spre dimineață aveam să mă trezesc plin de rouă, că sacul va fi ud pe deasupra și la fel, probabil, și unele părți descoperite ale corpului meu. O talangă se auzea din cînd în cînd, abia perceptibil, din depărtări, iar din pădurea învecinată veneau tot soiul de zgomote: strigăte cam înfiorătoare de la cine știe ce păsări de noapte, foșneli și trosnete înfundate, greu explicabile. Pădurea nu doarme. Avînd în vedere condițiile astea, trebuie să recunosc că, de fapt, pînă la urmă nici eu n-am prea dormit. Dar, într-o stare de veghe fiind, am avut ocazia să-mi concentrez privirea asupra cerului înstelat. Am făcut, adică, ceea ce te îndeamnă astăzi un graffiti apărut pe mai multe ziduri cenușii: „Privește cerul!“ Cerul acela extraordinar, de august, în claritatea aerului de munte. Atunci am avut revelația spectacolului bolții cerești. Scena universului pe care foarte multe se mișcau. Erau sclipirile de metronom ale avioanelor, cu luminile lor roșii și verzi din cele două borduri, erau mișcările liniare ale sateliților care traversau firmamentul pe traiectoriile lor imperturbabile și, uneori, lumina efemeră a cîte unei stele căzătoare, ca un fel de soră mai mare a multelor scîntei ce săreau din focul meu de pe P(p)ămînt. Am văzut atunci limpede că unele stele aveau străluciri verzui, altele erau roșii, unele erau mai galbene, altele mai albe, exact cum scrie în cărțile de astronomie.
Era cerul însuși, acela care, în ciuda nenumăratelor teorii științifice și a progreselor tehnologice, rămîne la fel de inexplicabil. Constelațiile: Orionul pe care-l găsesc de obicei cel mai repede, Cassiopeea, Carul Mare… Într-un fel de colț strălucea Carul Mic, misterios și geometric. M-am gîndit că între acele stele aparent apropiate, prin prisma ochiului omenesc, sînt de fapt niște distanțe enorme, pe care mintea nici nu le poate pricepe. Pînă la urmă ce o fi, de fapt, toată construcția asta? O simplă iluzie optică pe care noi ne străduim s-o descifrăm cu un aparat științific din ce în ce mai complicat? Sau o poveste? Cum adică sute și mii de ani-lumină pînă acolo? Cu cît vedem mai departe în spațiu, ne spun fizicienii, cu atît vedem mai departe și în timp. Adică eu, din sacul meu de dormit, vedeam în timp cu sute sau mii de ani în urmă? Uau! Și poate, adică, cineva de pe altă planetă o să vadă focul meu de pe Pămînt peste o mie de ani? Atît de importantă și durabilă putea să fie acea biată flăcăruie din crăci de fag? Mă fascina și spațiul negru dintre stele. Infinitul lui e, de fapt, nimicul absolut. Dintr-odată, mi a picat o fisă: cerul nopții nu poate să fie ceva fizic… E metafizic, e doar filozofie.
În unele momente aproape că adormeam, în altele simțeam un fel de atracție înspre abisul înstelat. Era un fel de senzație de cădere printre stele, într-o stare de o luciditate ireală. Mă aflam acolo, parcă la un pas de a dezlega întregul mister. Universul. În mijlocul lui, mintea mea făcea „blinc!“, într-un soi de limpezime pe care uneori o descriu și cei care se droghează. La un moment dat, cînd chiar credeam că sînt foarte aproape să aflu totul, să-l prind pe Dumnezeu adică, filmul s-a întrerupt. Cînd am redeschis ochii, cerul era gri. Apoi a căpătat nuanțe de roz spre răsărit. Sacul era ud de rouă și la fel și părul meu. Țin minte că în noaptea următoare, întrucîtva îngrijorați, ai mei s-au chinuit să mă convingă să dorm totuși în casă. Dar dormitorul mi se părea prea mic. Și casa mi se părea prea mică. Aveam impresia că nici nu încap în ea. Eu eram deja integrat în Univers și mă simțeam la fel de mare ca el.
Foto: wikimedia commons