Best of: fricile noastre (ediţia 2008)

24 martie 2008   Tema săptămînii

Intro: de cartier. Mi-e frică de gîndaci. De a mînca în public. De ace de seringă. Mă tem că am o tumoare la creier. Plimbările prin parcuri, singur, mi se par imposibile. Mi-e teamă că fac un infarct cînd inima îmi bate nebuneşte. Sînt convins că o să mă asfixiez cînd respiraţia mi-a devenit neregulată. Mi-e frică să nu roşesc atunci cînd cineva mă priveşte. Mi-e frică să nu-mi pierd minţile, mi-e frică de cutremure, de persoane străine, de firimituri, de cifra 13-pisica-neagră, de doctori, mai degrabă de stomatologi, mi-e frică de cîini, de excremente, de propria mea jenă... de şobolani, înălţimi, de avion, de obiecte ascuţite, de a utiliza cuvinte murdare, mi-e frică de greşeli de ortografie, de radiaţii, de a privi în ochi o persoană de sex opus, mi-e frică de reacţia mea la veşti proaste, de a vorbi la telefon, de a utiliza toaletele publice. Mi-e frică de propria mea frică. Ajunge? Ajunge. Un cumul de frici. Nu mă descriu toate pe mine, dar aş putea identifica cîteva care spun ceva şi despre umila mea persoană. Mai mult, cred că şi tu ai putea să-ţi alegi din bucheţelul de mai sus freziile care ţi se potrivesc în glastra propriei tale existenţe. Track 1: cel mai fricos din curtea şcolii. Să-i spunem O. Sau X, pentru asigurarea deplină a anonimatului. Pleacă şi ea, ca tot românul, la o bursuliţă în străinătate, cu casă-masă aproape incluse. Motiv de bucurie (nu era una dintre smiorcăitele care suspină de dor după mama şi atunci cînd iau o franzelă de la colţul străzii?!). Motiv de încîntare, deci, că mai vezi şi tu o ţară străină, că-ţi mai lustruieşti limba de care eşti atît de mîndru că ai pus mîna pe carte s-o înveţi. Şi totuşi, X a mea s-a trezit brusc, cadou, out of the blue - cum spune atît de frumos manualul de diagnostice psihiatrice -, cu cîteva ferchezuite atacuri de panică, care i-au fost mult mai credincioase timp de doi ani, decît cei cîţiva bărbaţi pe care-i întîlnise pînă atunci. (Atac de panică = criză de anxietate intensă, paroxistică, de scurtă durată - de ordinul minutelor -, însoţită de activări corporale intense şi procesată de minte într-o grilă catastrofică.) Nu le-a invocat printr-o magie voodoo. Nu are un istoric de abuz care să o predispună, prin retrăire obsedantă, fricilor. Nu-şi descărca impulsurile libidinale reprimate printr-un fake-orgasm paroxistic, pe care apoi să-l trăiască descreierat de dureros. Explicaţia cauzală poate fi mai simplă - printr-o coincidenţă nefericită, un simptom al corpului (senzaţia de lipsă de aer), trăit intens-intens, în drum spre ţara străină, a fost lipit cu superglue-ul minţii de ideea de extrem de periculos, vital de periculos. Şi acolo a rămas, doi ani de zile, bîntuind-o pe X în viaţa de zi cu zi, nelăsînd-o să facă multe lucruri. Track 2: fricile noastre toate. Precum X, cel puţin 2-3% dintre noi au trecut, experimentează în prezent sau vor trece prin momente similare, care vor dura suficient de mult ca să ne calce pe nervi. Iar tulburarea de panică este unul dintre multele diagnostice "de frică". Un psihiatru îşi va aminti imediat că timizii pot primi diagnosticul de anxioşi sau fobici sociali (altă tranşă importantă din populaţie, pînă la 10%, dacă nu şi mai mult). Vin, apoi, ipohondriile - frici de îmbolnăvire -, fobiile simple - frici de animale sau situaţii teribile, cum ar fi cutremurele. Mai sînt cîteva alte cutii diagnostice, despre care nu o să vă mai povestesc acum. Bref: dacă e să le numărăm... cred că aproximativ 1 din 5 dintre noi va trăi cel puţin un moment care să-l dea peste cap din cauza fricilor. Adică, vreo 3,5 milioane de români care ar putea deveni fricoşi cu acte, în momentul în care ar da ochii cu un psihiatru sau un psiholog. Track 3: sigur şi precis. La ce cifre am adus în discuţie, am pus-o de-o problemă de sănătate publică. Dacă cele 3,5 milioane ar face referire la bolnavi de cancer, de ulcer sau de TBC, ministerul ar fi tras multe semnale de alarmă. Din fericire, anxioşilor le e frică (de ce, nu ne miră) să vorbească despre ale lor. Oricum, nu ţi-e confortabil să te eticheteze cineva "tulburat psihic" şi ca urmare mai bine te doftoriceşti pe-acasă sau mergi la vreun medic de familie, fără a-i dezvălui întreaga realitate a trăirilor tale, de frică, da, de frică, să nu te trimită la vreun psi. Nici nu ştiţi ce forţă am putea reprezenta, noi, fricoşii. Nu-i aşa, X? Dacă fiecare dintre noi ar purta un semn distinctiv, o banderolă, o insignă drăguţă, cu mutra zeului Pan (tăticul panicii!), am putea arunca guverne în aer, am deveni o minoritate majoritară etc. Dar nu, nouă încă ne este frică... Track 4: la inimă am un leac. Vă spun ca un specialist şi trebuie să mă credeţi: în Românica noastră, fricile sînt foarte prost tratate. Multe dintre ele nici nu ajung la vreun tămăduitor oarecare, fiind ţinute de sămînţă prin casă. Psihiatria e fudulă şi se ocupă de lucruri "grele" - schizofrenie, boală bipolară, demenţe - oarecum, pe bună dreptate. Psihologii abia acum îşi scot capul la interval, concurînd cu aromaterapeuţii şi reflexoterapeuţii în a oferi un firav ajutor celor întru frică. Medicii de familie încă nu au aflat ce buline ar fi cele mai adecvate pentru anxietate şi, tot ca specialist vă spun, eu cred că le dau pe cele mai puţin indicate. Mi-e şi frică să vă spun că mulţi dintre noi nici nu vorbesc despre fricile lor, ţinîndu-le în sîn (ca tot românul verde, nu?) ani de zile. Aceşti invizibili suferinzi, care cred că oricum nu-i va mai putea extrage nimeni din starea de încordare şi anticipare catastrofică în care trăiesc. Mi-ar plăcea, precum un Antonescu al sistemului psi, să pot să spun autoritar: "Români, treceţi frica!" - dar mi-e uşor frică. Evident, există leac, dar nu aşa de rapid şi clar pentru toţi. Aşa că termin nu ca un dictator, ci ca un amic de cartier: dacă îţi e frică, fă bine, mămică, şi nu bea peste măsură şi nu te ascunde. Ia-ţi inima în dinţi şi vorbeşte despre asta. Cît mai multor oameni. Dacă te mobilizezi şi ajungi şi prin vreun cabinet de specialitate, cu atît mai bine. Ai o şansă în plus să obţii ajutor (nu grozavă, deh, dar mai bună decît nimic). Iar cînd războiul împotriva fricii va porni, n-ai grijă, te chem eu la oaste.

Mai multe