Bernea la Roma

9 decembrie 2020   Tema săptămînii

Horia Bernea nu a ieșit niciodată din sfera mea sufletească. Are un soi de prezență, țesută din amintiri deloc estompate, din ecoul vocii sale bărbătești, din aura unei prezențe care umplea spațiul adiacent, dîndu-i mereu un soi de corpolență eterată. Desigur că această persistență „spectrală” e alimentată de memoria afectivă a multor episoade amicale, la limita unui duh „de familie”, însă ține și de mirarea față de puterea lui de a mă ajuta să mă definesc. Nu a exercitat asupra mea o influență intelectuală directă (îi apreciam „inventarul” mental & stilul artistic, fără să celebrez în el un maître à penser), ci mai degrabă una legată de așezarea lui în lume: filozofia practică, jubilatorie și senină, a unui creștin „cultural”, impregnat de fascinația Tradiției. Insolit era, în cazul lui, și talentul smereniei, măsurat printr-un aparent nativ simț al supraraționalității mundane. Fizician diletant, Bernea avea și capacitățile unui estet metafizic. Vedea materia la modul arghezian sau bachelardian, ca sinteză epifanică între pondere și sens: substanță transfigurată. Forma trimitea mereu spre misterul cuibărit la nivelul invizibil al dimensiunii „atomice”. Frumusețea era dintru început zidită într-o carte a Naturii plină de semne ale divinului.

Bernea și-a văzut retrospectiv tatonările juvenile în zona artei abstracte (niciodată non-figurativă) ca pe un experiment steril, de care merită să te desparți. Iar revenirea lui – prin felurite cicluri de mare densitate simbolică – în registrul „figurativ” a fost, ca și în cazul picturii ultime a unui Horia Damian, un exercițiu nupțial, antimaniheic. Nu există materie rea și spirit bun. Ceea ce pictorul e chemat să exalte ține mai curînd de mariajul alchimic dintre toate registrele ființei, de la geologic și vegetal pînă la mintea „teognostică”, repliată doxologic în rugăciune. Poți găsi un anume luciferism (sau origenism rezidual) în voința lui de a evita „icoana” și discursul explicit apologetic. Nu se dorea „apărătorul credinței”, ci martorul activ al unei taine dinamice, acaparante și copleșitoare. Această fină selecție se reflectă perfect într-o formulă adesea citată de Bernea: Ortodoxia este firea omului. Deci ortopraxia posturală, regăsirea tendențială a integrității adamice de dinaintea căderii. Nu-l preocupa, istoricist, „felia” răsăriteană a creștinismului organizat instituțional, deși îi savura aromele și subtilitățile teologice. Vedea relația dintre om și Dumnezeul întrupat ca pe o etapă decisivă din evoluția materiei cosmice: după Hristos, lumea e oarecum „condamnată” la mîntuire.

N-am aflat cum gîndea arta sa dintr-o teză de doctorat, ci în acele cîteva luni de la finalul anilor ʼ90, cînd ne-am însoțit (în orice timp liber) pe străzile Romei. Bernea era bursier la Accademia di Romania (resuscitată prin entuziasmul erudit al lui Marian Papahagi). Picta frenetic și m-a cuplat fără drept de apel într-un program de plimbări „antropologice”: așa am descoperit imensitatea discretă a Romei bizantine, plină de mozaicuri desăvîrșite și pavimente de marmură policromă, în biserici străvechi. Așa am priceput, ca magnific studiu de caz, continuitatea procesului vital din Urbea paradigmatică. Adică viața care trece prin piatră și se recompune neîncetat, generînd splendoarea locuirii sub semnul unei sacralități perene și „domestice”. În aparatul senzorial al lui Bernea, văzul era desigur monarh. Sorbea decorurile urbane, devora detaliile, intuia coerența organică a fiecărui ansamblu, fotografia (în diapozitiv) și desena în elegante carnete de schițe, nesătul de priveliște și tot mai expert în cartografierea primei capitale imperiale a spațiului mediteranean, unde palpa și sorgintea propriului nostru univers, de „acasă”. Se despărțea implicit de dacismul generației lui Pîrvan, împărtășit cumva și de tatăl său, Ernest Bernea, deși acela lucra științific, ca sociolog al școlii lui D. Gusti. Dar tot Pîrvan inaugurase academia din Valle Giulia, așa că Bernea Jr. sudase într-o unitate fără fisură întregul fundal arheologic european.

Din pomenitele promenade s-a ivit cartea Roma caput mundi (Humanitas, 2001, reeditată sub titlul Roma bizantină, Basilica, 2018) – unde s-a sedimentat, din păcate testamentar, estetica lui Horia Bernea. Albumul, bogat ilustrat cu operele și fotogramele sale, cuprinde atît transcrierea convorbirilor noastre înregistrate, cît și introduceri și note care-mi aparțin: îmbinarea lor celebrează deopotrivă un oraș exemplar (și „etern”), prietenia a doi oameni din generații diferite, bucuria de a trăi și dorința de a învia vestigiile, lăsînd propria noastră „urmă”. Evocarea de față, menită să completeze o serie compulsiv-nostalgică, mi-l aduce pe aristocraticul Horia Bernea direct în fața ochilor, intrînd furtunos într-unul dintre locurile noastre privilegiate, fie în atelierul din Pangratti, în casa lui de la Otopeni, la Muzeul Țăranului Român, în ambasada de la Sfîntul Scaun, pe Via Panama 92, sau în apartamentul din Via Sassoferato, flancat de palmierii și leandrii din cartierul Parioli. Omul acesta rar, masiv și delicat, orgolios și flamboaiant, boem și rafinat, interiorizat și vulcanic, artistul acesta deplin va continua să mă bîntuie fericit, pînă cînd – deo auxiliante – ne vom reîntîlni, poate, într-o tăcută îmbrățișare.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.

Mai multe