Berlin ist besser!

Anul trecut am schimbat 12 case, mi-am făcut bagajul de 22 de ori, am rătăcit diverse lucruri valoroase în diferite colțuri ale lumii – o geantă plină cu polaroide, ruj, telefoane mobile – și mi-am pierdut mințile. Am scris 90 de poezii și am dormit sub cerul liber. Am avut colegi de apartament, colegi de cameră, n-am reușit să învăț nici pînă acum să merg pe bicicletă, să înot sau să evit insolația. M-am îndrăgostit de două ori, m-am oprit din a-mi mai vopsi părul după 11 ani și mi-am amintit că iubesc rozul și gablonțurile. 

Viața mea a încăput mereu în trei cutii

Atunci cînd am aterizat în Berlin, după cîteva luni de caniculă în Barcelona și o căutare de sine neîncheiată în Paris, îmi cînta Mazzy Star în căști, iar apusul mîngîia împăciuitor pavajul aeroportului. Mi-am amintit de bunicul, de șarmul lui, de femeile care întorceau capul după el acum mai bine de 40 de ani, de strălucirea unui început de toamnă în Acapulco. Romantismul unui oraș lipsit de soare cinci luni pe an, cu o arhitectură bezmetică și cu o vibrație de Babilon în zecile de dialecte care ți se sparg în urechi, rămîne în confruntarea cu tine pe care un astfel de loc ți-o impune.

Relația de iubire pe care am construit-o cu Berlinul s-a conturat în paralel cu relația de acceptare cu mine însămi și cu relația de dragoste la distanță cu un bărbat care a ajuns la mine printr-o conjunctură a poștei electronice.

Berlinul este ceea ce vrei tu să îl faci, îmi spunea Lali, curatoarea unei expoziții de-ale mele din Spania, româncă întoarsă la Berlin după o viață de voiaje și reședințe, mai mult sau mai puțin permanente. Te deschide față de tine, și te împrietenește cu laturile pe care orice alt oraș din Europa ți le inhibă. Am încercat să înțeleg Berlinul prin viața nouă pentru care optasem – de redactor-șef la o publicație germană –, punîndu-mi dorurile de casă pe seama lipsei de vitamina D, a dezastrului Colectiv și a libertății pe care ți-o oferă un loc nou, unde nu mai trebuie să îți construiești identități circumstanțiale. Mai tîrziu, am tras în piept tot aerul de vară cu miros de tei al acestui oraș și mi am deschis antenele spre tot ce nu am reușit să simt, trăind izolată în iarna germană. Prietenii pe care i-am pierdut în cei 28 de ani locuiți în România i-am regăsit în Berlin. Fiecare și-a căutat (și regăsit) fericirea aici, în metropola care mai înghite cîte 70.000 de oameni anual și despre care nu puțini spun că pare un oraș populat doar de tineri. 

„Nu m-am mișcat vreodată în căutarea fericirii, nu-i ăsta idealul meu. M-am mișcat mereu spre o viață mai faină și mai diversă, spre oameni sensibili, care să nu mă obosească cu ambițiile și cu convingerile lor. Cînd m-am mutat cu soțul meu în Berlin, acum un an și jumătate, am fugit de comoditate, cu gîndul să descoperim lumea asta mare și să vedem cum ne descurcăm, dacă ne putem face o viață într-un loc în care nu avem familie și prieteni; cumva, ne-a chemat lumea și ne-am dus cu capul înainte. N-a fost ușor și nu mi-a convenit. Sigur că am găsit o viață mai faină și mai variată decît aveam înainte, oameni mai sensibili și mai temperați, cum mi-am dorit, dar a fost greu să ne așezăm și acum sîntem comozi din nou. Nu mai sînt sigură de ce am plecat și dacă am realizat ceva, pentru că iată-ne mai degrabă trîntiți pe canapea, cu laptop-urile în brațe, într-o seară minunată de vară. Am căutat puțină aventură, am găsit-o, ne-am bucurat de ea și apoi ne-am tolănit iar. Nu prea vreau să mă mint că fericirea e în lucrurile mici. Mă bucur să-mi toarcă pisica pe burtă seara, să beau Cola pe stomacul gol, să mă trezesc în ciripit de păsărele sau cu îmbrățișări și filme noir, dar parcă e mai multă viață de muncit după bucuriile astea înșirate cu care ne clătim zilele“, îmi spune Maria Pepine. 

Constantin Nimigean, care mai înainte se îngrijise de revista Love Issue în București, a pornit spre Berlin cînd iubita sa a început un masterat acolo. Nu și-au mai dorit să se întoarcă, orașul le-a devenit acel „acasă“ pe care mulți îl căutăm zeci de ani, iar prietenia dintre noi, în trecut consumată îndeosebi pe o rețea de socializare, a devenit una strînsă, cu povești, amintiri, fotografii făcute la 4 dimineața la fotomatele din cluburi și la picnicurile de week-end la care participă tot orașul.

Anton Roland Laub e fotograf și trăiește în Berlin de 14 ani. Mi-a povestit cum „în anul 2004, cînd mă mutasem la Berlin, priveliștea străzii Karl Marx mi-a amintit subit de bulevardul Unirii (fostul Victoria Socialismului), astfel încît amintirile din București se asociau automat cu aleea Karl Marx. În memoria mea, percepția Berlinului devenea un sediment, un strat sau o hartă, alături de celelalte din București. Indiferent de momentele stocării amintirilor, aceste hărți reacționează una asupra celeilalte. Link-ul mimetic al celor două orașe și relația lor complexă cu istoria rezonează precum un flashback.“ 

Pe Lucian Brandt, Berlinul l-a găsit singur, printr-un job, în momentul cînd, după nouă ani petrecuți în București, avea nevoie urgent de o schimbare. „Acomodarea n-am simțit-o, probabil că nici n-a existat, Berlinul e un București cu oameni liniștiți. Un centru multicultural în inima Europei. Tinerii și cei mai puțin tineri se regăsesc în același mediu. E plin de galerii și de artiști care mai de care. Oraș modern care atrage tineret din domeniul IT și e plin de start-up-uri. Orașul în care bicicliștii sînt cei cu prioritate. Este un spațiu al unei societăți libere, dar responsabile. Berlin, cel care a rezistat zidului istoriei. «Berlin ist besser!» zice un slogan la metrou, pentru mine așa e.“ 

„De unde ești?“ este întrebarea pe care o auzi cel mai des călătorind. Iar a doua, „Cu ce te ocupi?“. Și cînd ajungi într-o nouă țară, te angrenezi în genul ăsta de discuții tot timpul. Te întrebi: oare ce vor oamenii să știe, de fapt? „New York“ a fost răspunsul la prima întrebare al lui Keith Telfeyan, pe care am ajuns să îl cunosc lucrînd împreună. S-a mutat din Brooklyn în Berlin, iar întrebarea „Cu ce te ocupi?“ i-a dat de furcă mulți ani, poate pentru că „nu am o carieră în toată regula, ci sînt un creator de imagini și de povești, și mă consider un artist și un scriitor“, îmi spune. Venind din America, un loc unde oamenii sînt atît de obsedați de succes și de muncă, a descoperit un Berlin al posibilităților, eliberat de fuga nebună după statut și afirmare, în care oamenii pur și simplu există. „Trebuie să înlocuim De unde ești și Cu ce te ocupi cu Ce cultură îți este familiară și Ce iubești în viață.“ Iar Berlinul intuiește asta. Berlinul răspunde la aceste întrebări cu onestitate. 

Acum mai mulți ani, i-am răspuns cuiva care mă întreba ce iubesc la București: faptul că aici am iubit. Privind în spate, știu că lucrurile au stat și rămîn exact așa. Dacă mă întrebi astăzi, însă, de ce iubesc Berlinul, am să spun că acolo mi-am găsit libertatea și curajul de a fi eu.

M-am gîndit adesea la fericire, cu mintea la acest documentar despre ce înseamnă ea și despre locurile în care o căutăm. În ziua dinainte de a mă așeza la computer să scriu textul, am stat cu fața la un lan de flori și mi s-a plimbat soarele de vară în păr. Am stabilit pe drumul înapoi că fericirea mea nu are casă și că se simte cel mai bine la drum lung, cu fereastra deschisă, la drum grăbit, cu vîntul în urechi, sau la drum leneș, în pijama la 11 seara într-o duminică, după pizza și înghețată. Ca în Berlin. 

Ioana Cristina Casapu este jurnalistă și fotografă. Trăiește în tranzit, și asta e minunat.

Foto: I. C. Casapu