Bătaia nu mai e ruptă din rai

14 noiembrie 2012   Tema săptămînii

Pentru a afla mai multe despre cei 7 ani de acasă, le-am adresat unor părinţi de copii preşcolari, care lucrează în diferite domenii, următoarele întrebări:
1. Pe ce se bazează comunicarea cu copilul tău?
2. Care sînt pedepsele pe care i le aplici copilului, atunci cînd greşeşte, şi care sînt recompensele?


● În general, comunicarea cu copiii mei constă în răspunsuri cît mai pe înţelesul lor la întrebările ce vin din partea lor şi explicaţii detaliate legate de orice situaţie, de orice natură, care pentru ei reprezintă o necunoscută. În mod particular, încerc pe cît posibil să comunic cu ei oferindu-le exemplul meu personal sau al tatălui lor.

Pedepsele sînt de tipul şantaj: nu a obţinut un calificativ bun la şcoală, nu se mai uită la desene animate x zile... sau nu mai merge la ziua cutărui coleg sau nu mai primeşte desert la masă... Recompensele sînt reversul: mergem la McDonald’s sau la cinema sau la locul de joacă etc.
Mihaela BOC, consilier financiar

● Comunicarea se bazează pe empatie, încerc să mă pun în locul lui şi să văd lucrurile de la înălţimea lui. Şi astfel uneori îmi dau seama că îi cer prea mult ori că poate înţelege altceva decît trebuie. În situaţii de conflict, negociem, nu ne certăm, nu ţipăm; încerc să îi explic cum ar fi fost dacă ar fi reacţionat altfel sau ar fi făcut diferit ceva, ori care ar fi putut fi consecinţele mai grave ale acţiunii lui. Fiul meu are aproape 6 ani şi deja are nişte replici la situaţii care i se par lui nedrepte.

Pedepse: orice ecran e interzis timp de o săptămînă (cînd eram în campania de responsabilizare şi încercam să-l determinăm să nu-şi mai lase lucrurile aiurea) – asta a fost cea mai lungă şi cea mai gravă. Pedeapsa uzuală, dar de fapt o aplicăm foarte rar, căci avem norocul să ne înţelegem în cea mai mare parte a timpului: „Te duci în camera ta 15 minute şi te gîndeşti la ce-ai făcut!“.

Recompense: cărţi – de care se bucură pentru că îi place să citească ori jucăriile pe care şi le doreşte şi le primeşte în mod... surprinzător.
Virginia COSTESCHI, blogger BookMag 

● În relaţia cu fiica mea de 3 ani şi jumătate comunicarea este una democratică. Unul dintre pilonii acestei comunicări este acceptarea individualităţii Ilincăi şi respectul faţă de nevoile ei. Un al doilea pilon este cel al validării emoţiilor ei, fie ele pozitive sau negative, intense sau mai domolite. Şi nu în ultimul rînd, este o comunicare sinceră, care recunoaşte diferenţele de idei şi valori care apar între noi două.

Dacă am o plantă de iasomie care îmi este dragă, o pun la mine în grădină, am grijă de ea, o ud şi îi curăţ frunzele ofilite. Însă nu am cum să o forţez să înflorească, nu am cum să-i schimb forma florilor, culoarea sau parfumul. În acelaşi fel, dacă sînt asemeni unui grădinar în relaţia cu fiica mea, dacă o accept aşa cum este, dacă îi vorbesc mereu cu sinceritate, dacă vreau să-i fiu alături pe drumul ei în a descoperi lumea în care trăim, nu am cum să cred în pedepse şi recompense. Nu am cum s-o forţez şi s-o controlez. Dacă am încredere în fiica mea înseamnă că nu am cum să fiu adepta unei discipline de tip punitiv. Îmi doresc ca lucrurile pe care ea le face să izvorască din iubire şi bucurie, nu din teamă, furie sau stres. Cu atît mai puţin îmi doresc ca ea să facă lucruri pentru a primi o bomboană sau o jucărie. Şi nu, nu sînt un părinte permisiv.
Diana DRAGU, director de vînzări la Parentime 

● Comunicarea noastră se bazează pe timpul petrecut împreună, la înot, la joacă, la masă, la shopping, acasă, pe explicaţiile oferite la întrebările sale, pe tot ansamblul de activităţi pe care le facem împreună.

Cînd o pedepsim, o trimitem la ea în cameră sau nu-i cumpărăm ciocolată atunci cînd vrea; recompensa este că-i cumpărăm tot ceea ce ne cere.
Sorin DUMITRACHE, economist 

● Comunicarea cu Flaria se bazează enorm pe explicaţii, pe cinste şi pe dragoste. Îi explic adevărul cu drag, mereu.

Nu practic un sistem de recompense şi pedepse. Nu aplic „Dacă faci asta, primeşti cealaltă“ sau şantajul emoţional „Mă supăr dacă nu pui jucăriile la loc“ etc. Flaria merge la o grădiniţă Montessori şi încerc să aplic şi acasă principiile Montessori. Iar în acest sistem recompensele extrinseci sînt evitate, iar mulţumirea interioară a copilului e mult mai importantă. De altfel, cred că dacă unui copil i se spune mereu „bravo“, acest lucru ajunge să stea la un moment dat chiar în calea autodepăşirii sale. În loc să facă mai mult, mai bine, dar cu riscul de a avea un eşec şi de a nu mai obţine „bravo“ copilul poate ajunge să se cramponeze de un nivel satisfăcător, chiar dacă mediocru, care însă îi asigura „bravo“.
Monica JITARIUC SOARE, consultant relaţii publice 

● Eu am o fată de 5 ani, care cred că merită în primul rînd respect. Probabil că asta ar fi o bază sănătoasă de la care să începem. Cînd s-a născut, mi-am dat seama că nu e „a mea“, ci a ei. Că mai întîi e o persoană, abia apoi e fiica mea. Aşa că, am încăpăţînarea să mă ţin de cuvînt, fie că-i promit că mergem la un film într-o seară, fie că-i promit că plecăm în pijama de acasă, dacă nu sîntem gata la timp (inclusiv eu...).

Apoi, nu prea cred în cuvîntul „obraznic“. Cred că e un cuvînt inventat de adulţii care vor să mîrîie un „taci din gură odată!“ sau „te calc în picioare!“ către copiii lor, fără ca asta să se întoarcă vreodată împotriva lor. Ceea ce e imposibil. Apropo de promisiuni, „te calc în picioare!“ e un soi de promisiune şi e irealizabilă (sper), iar un copil care va înţelege asta nu va mai fi impresionat.

Încerc să nu dau recompense şi pedepse, pentru că oricum viaţa e plină de urmări ale faptelor noastre. Nu trebuie decît să i le arăt (şi, uneori, să le mai ajut să se arate). Dar fără „vezi că dacă sari de acolo o să-ţi spargi capul!“. Asta sună mai mult a ameninţare, nu? Bănuiesc că educarea unei capacităţi (inteligenţă emoţională, de fapt) de a înţelege urmările fireşti, nu cele de tip drob de sare, e mai de preţ decît o pedeapsă umilitoare. O iubesc prea mult ca să-mi bat joc de ea cu pedepse şi etichete. Drept urmare, avem un copil care nu a fost lovit sau nici măcar zgîlţîit şi care nu a fost catalogat niciodată drept „rău“, „prost“ sau „nerod“. Şi e politicoasă şi veselă, deschisă şi neînfricată.
Laura NEDELSCHI, copywriter

● Comunicarea se bazează pe înţelegere reciprocă, acceptarea celuilalt ca personalitate, pe o bună înţelegere a mesajului (adică mă asigur că ceea ce am de transmis e înţeles ca mesaj). Comunicarea cu viitorul adult sau cu un adult în miniatură nu înseamnă desconsiderarea lui, ci, din contră, formarea lui, pregătirea pentru ceea ce va fi.

Pedeapsa este în funcţie de gravitatea abaterii: interdicţia accesului la jocuri, la desert etc. 

Recompensele, de regulă, le dau pentru realizarea unui lucru dificil (de exemplu, a învăţat să deseneze un om, o casă etc.). Dacă a reuşit să îndrepte în timp util greşeala/abaterea nu uit să îi transmit verbal aprecierea şi să îl încurajez, ca data viitoare să nu mai facă aceeaşi greşeală. Dar... important este că nu uit de recompensă niciodată! Prea ne grăbim să sancţionăm în detrimentul recompensei!
Nona RAPOTAN, profesor de ştiinţe sociale  

● Comunicarea se bazeză pe încredere. Zilele trecute a împlinit 3 ani şi, chiar dacă are o vîrstă atît de fragedă, a început să facă diferenţa între bine şi rău. Observ acest lucru din reacţiile lui. De fiecare dată cînd mai face vreo trăsnaie, îi atrag atenţia, după care vine la mine şi îmi spune: „Mami, mie îmi pare rău de tine. Îmi pare rău că am vărsat sucul pe jos“.

De cîte ori greşeşte, îi iau jucăria preferată, cea cu care văd că se joacă în acel moment, şi nu i-o mai dau timp de 10-15 minute sau nu îl mai las la Desene. Şi am văzut că înţelege că nu a procedat bine. Într-o zi mi-a cerut cariocile ca să deseneze şi i-am spus că i le dau numai dacă îşi strînge jucăriile împrăştiate şi le pune în cutie. Şi aşa a făcut. Recompense: de fiecare dată am grijă să primească ceea ce îşi doreşte. Nu în momentul în care îmi cere, dar în timp, în funcţie de posibilităţi.
Adela RUJAN, jurnalistă  

● Comunicarea cu fiica mea se bazeză pe argumente, întrebări, răspunsuri pe care le căutăm împreună şi pe mult, mult umor!

Avînd în vedere că eu însămi am fost un copil ultra, supra, extrapedepsit, în toate felurile posibile: predică de o oră, urmată de bătaie, urmată de lipsirea de privilegii, sechestru în cameră, stat cu orele în picioare cu faţa la perete şi multe, multe altele (taică-miu era foarte creativ cînd venea vorba de pedepse) şi toate astea nu au făcut din mine un copil mai bun şi mai cuminte, ba dimpotrivă, ei bine, ca adult, îmi tremură genunchii cînd trebuie să pedepsesc, să disciplinez. Îmi este cît se poate de neplăcut. La teorie sînt foarte bună: vorbesc de pedepsele moderne, benefice, cum ar fi discuţie între patru ochi (tu cum te simţi acum, uite cum mă simt eu!... cum crezi că poţi îndrepta situaţia... etc.), lipsirea de privilegii, trimiterea la ea în cameră (stai acolo şi gîndeşte-te la ce ai făcut!)... şi foarte, foarte multă fermitate şi constanţă. Să fii constant în atitudinea ta de părinte e cheia succesului în educaţie. Eu sînt mai degrabă constantă în inconstanţă, dar asta nu înseamnă că am dat greş în educaţia copilului meu. Cu recompensele e foarte uşor, atîta timp cît îmi spune ce-şi doreşte. Cu pedepsele e mai greu pentru mine. Nu îmi doresc să am un copil răsfăţat şi în mare parte am reuşit, nu-i permit să mă şantajeze (nu prea mult), dar pe cît posibil am lăsat-o să sufere singură consecinţele greşelilor ei. Îi arăt că m-a supărat, ne certăm, uneori nu admite în ruptul capului că a greşit, dar ştiu că ea se simte vinovată. De cele mai multe ori, trebuie să-mi cer şi eu iertare, pentru ca să-şi ceară şi ea. Şi apoi facem eforturi să îndreptăm situaţia. Nu încerc să-i impun nimic cu forţa, doar o ghidez. O las pe ea să găsească soluţii şi pînă acum nu am dat greş. Sîntem cît putem de sincere una cu alta. Pe scurt, nu mi-e ruşine cu copilul meu!
Ema URSE, profesoară de limba engleză  

anchetă realizată de Adina POPESCU

Mai multe