Bătaia cea ruptă din rai
Ne întîlnim cu violenţa în fiecare moment al existenţei noastre reale. Mulţi teoreticieni spun că nivelul de agresivitate al indivizilor creşte pe măsura slăbirii caracterului coeziv al comunităţii. Evident, se porneşte de la axioma omniprezenţei entropiei în interiorul comunităţilor umane. Este şi nu este aşa, dar cert este că creşterea nivelului de agresivitate are întotdeauna un determinant de ordin social, care apoi se răsfrînge asupra calităţii culturale a membrilor comunităţii și care poate să aibă varii origini – traumatisme, frustrări etc. Cînd apare acest determinant social, apar în conştiinţa socială personaje noi, care devin vectori ai agresivităţii. Deşi aceste personaje existau dintotdeauna acolo, ele ne sar brusc în ochi pentru că noi am căpătat, pe seama existenţei violenţei, a agresivităţii, capacitatea de a-i vedea. Este ca şi cum ar fi existat învăluiți într-o ceaţă care s-ar fi risipit deodată. Personajul despre care vreau să vorbesc aici este descris acum 200 de ani ca vector al agresivităţii şi, astfel, apare în istoriografie dintr-odată: femeia. Nu e vorba despre regine, despre consoarte princiare, nu e vorba, neapărat, nici despre boieroaice, cît despre femeia obişnuită, reprezentativă pentru stratul social sau economic din care provine.
Femeia în concept, dacă vreți, ajunge în conştiinţa populară a societăţii româneşti foarte tîrziu. Veţi întreba: cum de se întîmplă aşa ceva? Ochiul public, atîta cît era, educat mai mult sau mai puţin, cultivat cît de cît, se ducea spre personajele cu renume scris majusculat, dar nu spre acea femeia care era mai curînd medie, demografic vorbind, într-o societate în care privilegiat simbolic este bărbatul. Şi una din surprizele pe care le au cei care vin, de exemplu, în Principatele Române la început de secol XIX este să descopere cum arată femeia din Principate după ce-şi antrenaseră posibilitatea de a observa în societăţile lor, cuprinse de un iluminism raţionalist, atent la diferenţele dintre oameni.
Un aghiotant al împăratului Alexandru I al Rusiei şi văr al soţiei ducelui Armand Emanuel de Richelieu, celebrul guvernator al Odessei, apoi prim-ministru al Franţei, pe numele său contele Ludovic Victor de Rochechouart, face un drum în anii 1820, în Moldova. Şi apoi scrie o carte, Amintiri despre Revoluţie, despre Imperiu şi despre restauraţie. Şi iată ce spune despre Iaşi: „Societatea ieşeană, ca şi cea a Bucureştilor, înfăţişa atunci un spectacol ciudat. Bărbaţii cu veşminte lungi, purtînd bărbi mari, acoperiţi cu căciuli numite «calpac», aminteau toga magistraţilor noştri, turbanele şi chiar bonetele copiilor noştri, înveşmîntaţi cu stofele cele mai bogate, încălţaţi cu papuci turceşti, în sfîrşit, păstrînd un exterior cu totul oriental. Oameni foarte distinşi prin educaţia şi manierele lor europene, cei mai mulţi vorbeau franceza cu mare perfecţiune şi cu expresii alese, numai în atitudinea lor păstrau un fel de a fi care amintea mult plictisitoarea gravitate turcească, ceea ce-i făcea să aibă o purtare destul de prostească faţă de femei într-un salon. Ce sînt femeile pentru ei? Nişte cîini buni de bătut. Nevrînd să pară geloşi, ca să facă pe europenii civilizaţi, lăsau scumpelor lor jumătăţi o libertate fără limită (subliniez această expresie – n.m.) împotriva voinţei şi a obiceiurilor, ceea ce punea fruntea lor la grele încercări. Doamnele urmau cele mai recente mode de la Paris şi de la Viena, atît în îmbrăcămintea lor, în care nu mai era nimic oriental, cît şi în mobilierul somptuoaselor apartamente. Aveau însă un fel de a fi uşuratic, împreunat cu purtări de la vechea Curte a Franţei. Pentru a vă face o idee, vă voi spune că stăpîna casei unde locuiam, o femeie tînără şi frumoasă, dintre cele mai la modă, ne-a primit într-o dimineaţă, adică la prînz, în camera sa de culcare, era încă în pat, suferind după bătaia primită de la soţ.” Evident, contele de Rochechouart nu se întîlnea cu cineva oarecare, se întîlnea exact cu verişoara principelui Mihai Sturdza.
Ceea ce ne interesează în acest mediu foarte compozit e o anumită deprindere comportamentală reflectată în gest şi devenită ţinta observaţiilor atente. În textele pe care le putem considera izvoare, găsim o recurenţă de calificative acordate cuplului sau femeii, măritată sau nu, referinţe care sînt întotdeauna împreunate cu adjectivele violenţei. Violenţa pare întotdeauna concrescută naturii feminine. Deşi pare simplistă reducerea la aşa ceva, acesta este mecanismul prin care femeia obişnuită intră în istorie și în istoriografie, prin observaţia contemporanilor. Femeia devine pretext şi motiv al violenţei domestice, şi aşa intră în conştiinţa momentului: ca sursă a violenţei, nu neapărat ca obiect al violenţei.
Deşi are frontiere exterioare precise, cuplul se confundă deseori cu părţile componente. Membrii cuplului se recunosc împreună prin reciprocitatea atitudinilor şi printr-un fel de complementaritate, cumva normală traiului comun. Numai că specificul uman al fiecăruia dintre ei se dizolvă în acest plural logic al perechii, în care o jumătate este solară, o jumătate este întunecată. Jumătatea solară – ar putea spune cineva influențat de surse marxiste – reprezintă partea productivă economic sau social a cuplului, partea negativă este partea care consumă, dar consumă cu un preţ. Procesul prin care femeia începe să se detaşeze din teritoriul vag al cuplului, prin care i se recunoaşte acest chip, pictural aş spune, în tonuri de gri, este în directă legătură cu modernitatea europeană, evident. Cînd modernitatea atinge societatea românească în Principate, femeia – soţie sau nu – părăseşte anonimatul conjugal şi începe să se facă remarcată în existenţa ei de sine stătătoare. Întîi, este recunoscută prin biografie sau prin atribute de personalitate, apoi începe să fie recunoscută prin gestică şi interpretată ca atare prin felul în care interacţionează cu semenii. De unde negativitatea? Din faptul că libertatea individuală în mediul social este nelimitată pentru el şi foarte limitată pentru ea. De ce? Fiindcă în spate nu stau doar motive de ordin confesional, ci foarte multe motive sau pretexte de ordin juridic, unele dintre ele în directă legătură cu interpretări severe ale textelor novo-testamentare, altele provenind din surse bizantine sau neogreceşti. Codul Calimah, de exemplu, care este o culegere de norme juridice de la începutul secolului al XIX-lea, spune aşa: „Femeia primeşte numele familiei bărbatului său, dobîndeşte driturile stării sale, e datoare a sălăşlui cu dînsul, a-l ajutora după puterile sale întru ocîrmuirea casei şi spre folos la cîte cere casnica orînduială să se supuie ea. Iar dacă nu, să fie supusă cu forţa”. Şi dacă despre asta este vorba, atunci atenţia tuturor se îndreaptă firesc către pretextul şi sursa violenţei.
Spune un literat francez, Saint-Marc Girardin, un burghez de stare bună şi foarte educat de la jumătatea secolului al XIX-lea: „Principiul bunelor moravuri este spiritul de familie la noi, francezii. Familia, din pricina divorţului care se capătă aşa de uşor, nu are nici o statornicie. Copiii care-şi au mama într-o familie, tatăl în alta şi care, neştiind pe cine să respecte şi să iubească, nu au nici centru, nici punct de legătură. Femeile care la o petrecere îşi întîlnesc primii doi sau trei bărbaţi sînt la braţul celui de-al patrulea şi zîmbesc atunci cînd al cincilea le dă tîrcoale. Adulterul este marfa cea mai bună din Principatele Române. La noi ar fi un progres în cazul în care am şti să-l stăvilim. Aici, în Principate, adulterul este îndemnat să fie, dacă nu cultivat să fie”.
Observația unui consul francez la 1828 îşi are ecoul în ceea ce spune Girardin douăzeci de ani mai tîrziu: „Decăderea moravurilor – şi cauza sînt femeile – nu pare să fie nicăieri mai mare ca în acest colţ al Europei. Femeile abia măritate, adică libere, adaugă consulul în paranteză, se lasă în voia apucăturilor rele, îşi risipesc favorurile şi nu se disting între ele, s-o spunem răspicat, decît prin răul pe care-l fac. Iar la cîtă bătaie încasează, mai rău fac. Fără tandreţe faţă de copii, nu manifestă de obicei nici un ataşament pentru soţi. Prin urmare şi divorţurile sînt obişnuite. Cel mai neînsemnat pretext ajunge pentru a proiecta deja un al doilea sau un al treilea mariaj, ceea ce era îngăduit şi este încă”.
Această sentinţă consună perfect cu o observaţie pe care o face un boier cu calităţi scriitoriceşti şi care scrie un text numit Arhondologia Moldovei, e vorba de boierul Constantin Sion, care are ca model Caracterele lui La Bruyère. El spune aşa: „Bună faptă este a se căsători cineva, creştinească şi după lege, dar şi amar pahar. Pe copiii mei nu-i îndemn a face pasul meu în aceasta. Trăiască în burlăcie, că mai bine vor nimeri în vremea vieţuirii după împrejurările vremurilor de astăzi”.
E o aluzie transparentă și se poate rezuma ideea principală astfel: căsătoria este socialmente ineficientă, consecinţele sînt dezastruoase și acestea contribuie la creşterea nivelului de violenţă domestică. Această explozie de violenţă domestică pare simptomul unui fel de hedonism generalizat care, inevitabil, erodează legăturile care asigură coeziunea unui cuplu și se transmite apoi către societate în general, şi nu neapărat doar către alte cupluri.
„Educaţia fetelor“, spune un englez la 1830, „este mai puţin îngrijită. Se mărită timpuriu şi nu trebuie să ne mire că efectele cele mai periculoase se răsfrîng asupra caracterelor. Dar ce ştiu să facă este să reziste (evident, în faţa violenţei masculine – n.m.). Boierii n-au nici ei mari virtuţi morale, ci din contra, au chiar înclinări spre vicii, iar cîştigul fără muncă le intră în obicei. Şi aceasta i-a făcut hrăpăreţi, într-o ţară în care faptele ruşinoase sînt încurajate chiar, iar hoţia e luată drept dovadă de multă îndemînare. Sînt tot aşa de risipitori pe cît sînt de lacomi.” Românii acelei perioade sînt, pentru un alt diplomat francez, „de o lenevie şi de o ignoranţă care-i împiedică să exercite vreo meserie. Dar ştiu să se bată, şi nu cu turcii sau cu grecii, ci între ei”. Nu fac decît să spicuiesc din enorma cantitate de referinţe. Iată, un alt englez, în aceeaşi perioadă: „Bogăţia ţării produce asupra caracterului claselor de jos o conjuncţie imediată de viclenie, beţie, lene firească şi extraordinar apetit sexual. Totul se încheie cu o bătaie”.
Nu e foarte încurajator, trebuie să recunosc. Un mare istoric german care a studiat imaginea poporului român în mai multe etape ale existenţei moderne, e vorba de Klaus Heitmann, spune: „Există un tărîm în care nici unul dintre autorii noştri nu consideră asceza sau abstinenţa ca particularităţi naţionale ale românilor. Aceștia sînt hipersexuali şi hiperagresivi. Şi dacă nu între ei, atunci acasă”. „Bineînţeles, aceasta pe seama faptului“, spune un alt german la 1932, „că şi moldovencele de rînd se bucură de faima de a fi mai puţin caste decît femeile altor naţiuni ce trăiesc în aceste ţări, iar bărbaţii lor sînt în aceste treburi mai toleranţi decît ceilalţi. Dar bătaia, «cea ruptă din rai», trebuie să existe.”
Cam asta este imaginea pe care societatea românească o are pentru marea majoritate a observatorilor străini, care poartă cu toţii impresia faptului că în interiorul intim al societăţii, de fapt, există şi soarele şi luna, şi raiul şi infernul, cu sexe diferite, şi că încercarea de a face bine, lucru către care bărbatul este îndemnat a purcede, înseamnă bătaia, violenţa pe care o poate administra, ceea ce simbolic îi oferă o victorie asupra necuratului.
Toată această conştiinţă a violenței creează o imagine a societății românești din acea perioadă mult mai puţin edulcorată de cum am desprinde-o noi, citind doar literatura din jurul anului 1848, cînd avem începuturile firave ale romantismului nostru literar, în care, tributar unui normativ estetic, femeia este aproape zeiţă, şi dacă nu perfectă, măcar tinzînd spre perfecţiune. Însă contrastul dintre ce spun documentele şi ce imagine de poveste construieşte literatura de atunci este şi mai uşor de înţeles dacă citim cu un ochi atent, şi nu al şcolarului de clasă primară, Amintirile lui Ion Creangă. Vom observa acolo nenumărate scene de violenţă domestică, tot aşa cum găsim în Amintirile lui Ion Ghica sau în Scrisorile sale către Vasile Alecsandri.
Această violenţă însă, pe care observatorii străini şi apoi documentele de arhivă nu o localizează doar la straturile superioare ale societăţii, ale boierimii, este atît de plastic exprimată în documente şi atît de prezentă statistic, încît concluzia nu poate fi decît una: pe seama absenţei unor reguli de civilitate interpersonală, societatea românească de la mijlocul veacului al XIX-lea trăia modernitatea în termenii celei mai înalte agresivităţi.
Mihai-Răzvan Ungureanu este istoric, profesor la Universitatea din București și la Academia Diplomatică din Viena.