Barba, ascetica şi mistica

Un bărbier versificator al epocii victoriene, William Carter, a livrat la bătrîneţe un op crîncen şi definitiv împotriva ideii de barbă: Rhythmical Essays on the Beard Question. Din consideraţii anatomice, fiziologice, igienice, estetice, economice, morale şi religioase (nu pridideşte în a spicui), autorul înfierează – cu o preferinţă pentru lamele de Sheffield – barba contemporanilor de la 1868, păgînismul şi sălbăticia ei, neajunsul de a fi neras. E conştient că se plasează net împotriva curentului: „at the present beard-growing period“, admite la un moment dat, plasînd sub hipsteri adîncimi istorice nebănuite. Dar tocmai asta îl justifică, îl mobilizează, îl aşterne virginal la scris. Dacă ar fi şi născut un gen al cinului său oricum locvace, ar fi fost asimilabil la fraţii frizeri predicatori. Iisus apare cu o frecvenţă anglicană neliniştitoare, tonul moralizator e electoral, e publicitar, năvăleşte. O mică, omniprezentă lamă de ras şi o sută de pagini de rime doctrinare: „Why conceal the fact in relating the case / That the non-shaving plan is a savage disgrace“. Te uluieşte. „No man, however poor, could have an excuse for wearing his beard, except in idleness, or groveling animal conceit“. Citeşti siderat. Auzi foarfece.

Totul îl conduce vajnic pe Carter la a crede că barba e un atavism, un vestigiu incongruent, o stavilă în civilizare, dacă nu direct în evoluţie (aici umblă în formă continuată la comparaţia cu gorilele). Transmite, în zeci de versuri boante, trepidaţia unei vechi frizerii britanice în care totul e mobilizat, instrumentul de tăiat progresist şi cozeria, cultura generală, pomada şi ziarele. Edificată, iluminată şi mîntuită prin bărbierit, umanităţii masculine i se recomandă lupta – prezumabil zilnică şi dusă pînă la ultimul fir – cu sălbăticirea feţei. (Ideea că un frizer britanic îşi tipăreşte victorian prozodiile acerbe pledează totuşi pentru liceele de meserii şi e prosper democratică. Măcar pe cît era, prin interbelicul bucureştean, audiţia noilor discuri ale lui Horowitz şi Menuhin acasă la Apostol Apostolide, un azi implauzibil ospătar de la Athénée Palace.)

Pe Carter, acest frizer semnalat la Manchester în St. Mary’s Street, îl poţi bănui aşadar că s-a apucat de scris ca să nu-şi piardă, ba chiar ca să şi lărgească clientela. Catehismul său rimat nu ţinteşte beneficii literare, briciul îi ajunge, ba chiar se atinge de portretul bărbos – cum de altfel nu fusese în prima tinereţe – al unui contemporan ceva mai cunoscut, un anume Alfred Tennyson. Altminteri, portretele masculine ale epocii abundă în bărbi semeţe, netunse cu anii, astîmpărate în dagherotipii de vîrsta avansată. Marx, Darwin, Brahms – de pildă. Nu i-ai parcurge nici azi ca pe nişte proaspăt raşi. Ar fi de nerecunoscut, ar părea facial expropriaţi, nişte resturi de efigie cărora li s-ar disjunge caracterul, iar privirii canonice i s-ar anula contragreutatea. Carter e totuşi un infim înfrînt: dintre contemporanii lui, istoria au scris-o bărboşii.

Şi au scris-o, cu o dominantă de civilizaţie protestantă, pe toate celelalte continente. De pildă, în India. Vorba lui Carter (mai puţin comparaţia): „You may speak truth feelingly, and write it by yards, / yet some will wear beards, like idle black­guards“. Şi bărbaţii se privesc în oglindă: chiar de acolo Carter îi privea cu un etalon de pilozitate puritan. E meritul pieziş al autorilor secundari şi terţiari că nu pot controla şi concepe tot ce totuşi afirmă. Curentele adînci ale infamiei neroade pe care o ilustrează el nu sînt la limită religioase în forma şi cu fondul pe care el, nătîng, şi le închipuia. Ce nu bănuia deloc el e că radicalitatea expresă a partidelor pro- şi anti-barbă exprima criterii arondate ascetic (şi ulterior mistic), în creştinism, ca şi în religiile pe care clienţii lui le vor descoperi în chiar acei ani. Barba ascetică (uncut & unkempt, scriau contemporanii) a fost asociată nu atît căilor religiei, cît ieşirii pe centura civilizaţiei. Înainte de orice estetică, stilistică, modă sau puseu, rigoarea superlativă în a concepe barba revenea unui instinct ascetic: fie îi este rezervată neorînduiala similară altor fiziologii, fie este ţinută sub celălalt control, al eliminării complete. Părul facial s-a putut astfel norma şi clericaliza. O parte din publicul lui Carter a ajuns în India: s-au îndeletnicit cu orice ţinea de yoga ambientală – doctrină, istorie, tradiţii literare –, mai puţin însă cu forma vie considerată epitom al repulsiei. E drept, la Benares, ca şi azi, yoghinii ordinelor ascetice extreme erau contraexemplul facial absolut. Cîteodată în religie – tonsura catolică e o divagaţie faţă de smulgerea părului în monahismul jain – nu e loc de frizerie.

Raţiunile pentru care se poartă sau nu barbă sînt infinite şi contradictorii. Totul şi orice poate, la o adică, concura: comandamente subtile ale epocii la fel de bine pe cît circumstanţe individuale strict private, frigul sau perechea, ritualuri milenare, mimetisme seculare, pariuri, blocaje, ticuri, năbădăi. Opţiuni marcat identitare şi procurînd la rîndul lor resurse de identitate (în fond, chiar şi cînd versurile l-ar îndruma, cine şi l-ar închipui pe un Fuego podidit monahal?), barba merituoasă şi bărbierirea meritorie negociază masculin civilizaţia. Şi sînt destule zilele cînd numai de vreun Carter nu ai chef. 

Eugen Ciurtin este istoric al religiilor.

Foto: M. Chivu