Bani pentru note

27 aprilie 2006   Tema săptămînii

Autorităţile ar trebui să dea bani prichindeilor care iau note bune la teste, dacă doresc să facă un bine învăţămîntului superior din această ţară. Raţionamentul e simplu. Nivelul universităţilor depinde de nivelul absolvenţilor de liceu. Or, şcolarii nu sînt motivaţi eficient să înveţe bine. O motivaţie eficientă ar putea fi - în anumite condiţii, cel puţin - aceea financiară. Orice act raţional are la bază o motivaţie raţională. De ce bem acest pahar cu apă? Pentru că ne este sete. De ce mîncăm această plăcintă? Pentru că ne este foame. Dar de ce mergem la şcoală şi facem efortul să învăţăm bine? Nu ştiu cum sînt alţii, dar eu am mers la şcoală doar pentru că eram silit să o fac. Ore lungi, plictisitoare, în compania unor bieţi copii care nu se gîndeau, nici ei, decît la momentul în care "scapă" din clasă. Materii absurde, predate de femei prost plătite, din manuale care par scrise de retardaţi. Practic tot ce am învăţat, inclusiv scrisul şi cititul, eu am învăţat în afara şcolii. Majoritatea celor care trec prin şcoală îşi amintesc, ca şi mine, de o instituţie murdară şi cazonă, un fel de loc unde erau abandonaţi pînă ce se întorceau părinţii, care lucrau în uzinele cenuşii ale socialismului. Cine ar învăţa bine într-o asemenea instituţie? De ce să luăm note mari, unele care să reflecte într-adevăr o cunoaştere temeinică a subiectului? Realitatea e că şcoala aceasta, în ea însăşi, nu oferă nici un motiv raţional pentru a o face. Adesea, este doar presiunea familiei aceea care îi mai împinge de la spate pe elevi. Sigur, mi se va spune că trebuie să învăţăm pentru a ajunge undeva în viaţă. Mă îndoiesc însă că asemenea idealuri înalte sînt cu adevărat înţelese de copii. Nemaivorbind că, în societatea de astăzi, aceiaşi copii şi tineri văd în fiecare zi cum munca perseverentă şi meritul personal sînt mai curînd impedimente decît virtuţi. Este necesar, aşadar, un stimulent simplu şi eficace pe termen scurt, care să poată fi înţeles de copii şi, eventual, de familiile acestora. Iată de ce propun ca aceia care iau calificative bune la teste naţionale standardizate să primească bani din fonduri publice. În practică, sistemul ar funcţiona astfel. Ministerul Educaţiei ar identifica materii în legătură cu care există un interes public evident. După aceea, ar aproba o serie de teste standardizate. Elevii care ar obţine peste un anumit punctaj, ar primi bani de la autorităţi. Acest sistem s-ar putea introduce mai întîi pentru acele materii cum ar fi limbile străine, pentru care există o expertiză în domeniul privat, şi care se pretează la aplicarea testelor standard. De asemenea, s-ar putea aplica şi materiilor a căror predare este într-un evident declin, cum este cazul chimiei sau matematicii. Mi se va reproşa că acesta este un comercialism cras şi că educaţia are nevoie de alte stimulente? Care ar fi însă acelea? O bătaie pe umăr şi o napolitană din acelea noi, cu cremă de căpşuni fluorescente? Comercialism cras ar fi să lăsăm lucrurile aşa cum sînt. Trăim într-o ţară unde a ajuns normal ca un manelist analfabet să se scalde în bani, în vreme ce munca cu cartea a ajuns o activitate subversivă şi, adesea, gratuită. E timpul să semnalizăm o răsturnare a valorilor. Cartea trebuie să redevină profitabilă. La originile sale, şcoala nu era pentru oricine. Ea era, de regulă, pentru cei foarte puţini. De aceea, ea nu avea nevoie de stimulente financiare. Ce stimulent financiar era necesar pentru a-l stimula pe un nobil prinţ să fie atent la tutorele său? Cazul cel mai frecvent, probabil, era acela al educaţiei religioase. Nici aceasta nu accepta, de obicei, plata rezultatelor. Dar raţiunile erau foarte simple, iar acestea ţineau de doctrina creştină, pentru care banul a fost întotdeauna ceva suspect. Oricum, cei care intrau în acest sistem, cel puţin de la un anumit prag încolo, erau motivaţi spiritual. Ceea ce era în joc, mîntuirea sufletului şi harul, nu avea preţ în bani. În epoca modernă a fost instituit principiul educaţiei generalizate. Scopurile pedagogilor reformatori au fost, nu mă îndoiesc, nobile. Ei au dorit educarea publicului, un proces care ar fi dus la progresul naţiunii. Nu cred însă că ei şi-au pus serios problema dacă publicul vrea să fie educat. De pildă, dacă un copil de nouă ani înţelege ce misiune istorică este aceea de a perpetua limba strămoşilor. Tot ce au putut propune, la acest nivel, a fost disciplina strictă, constrîngătoare. Astfel, au creat un sistem care, din punctul de vedere al teoriei economice, este absurd. Ce stimulente raţionale are un copil sau un tînăr să depună un efort, să exceleze la ceva care nu pare să îi fie imediat folositor? Ceea ce ne cere sistemul actual este, în esenţă, să prestăm o muncă gratuită, în beneficiul statului sau al comunităţii. Şi ne mai mirăm că majoritatea elevilor nu par dispuşi să facă acest lucru. Poate că şcoala avea un prestigiu şi o influenţă ale sale acum cîteva decenii. Dar acum situaţia este foarte diferită. Multe dintre şcolile care au produs elitele culturale ale trecutului aveau internat, ceea ce înseamnă că absolvenţii lor erau formaţi aproape exclusiv în acele instituţii. Acum, bruma de educaţie pe care o primeşte un copil se evaporă cînd ajunge pe stradă sau cînd deschide televizorul. Iată de ce sistemul stimulentelor şcolare trebuie să fie reformat din temelii. Iar pentru aceasta, trebuie să abandonăm actualul regim socialist, care îi tratează pe copii ca pe un fel de furnizori de muncă patriotică. Dacă vrem ceva de la ei, trebuie să înţelegem că trebuie să le şi răsplătim efortul individual. Totuşi, cu bani? - vor întreba unii. Nu e o formă de lăcomie, prematur instilată unor tineri? Poate. Mult mai rău, însă, pentru că este mai ineficient, e să creştem alocaţiile bugetare pentru educaţie în formula actuală, care presupune finanţarea unei vaste birocraţii, preocupată mai degrabă să îşi asigure birouri cu aer condiţionat şi diurne la "congrese". Aceea nu e lăcomie? E timpul ca banii să ajungă la cei care îi merită. Nu la cei care au demonstrat doar că sînt interesaţi să profite de pe urma muncii unor copii. Cătălin Avramescu este lector universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti.

Mai multe