Bani, dar mai ales instituţii de la UE

Pentru noi, aderarea este echivalentă cu importul  de instituţii 

● Florin POGONARU, preşedinte al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România

An de an din 2007 încoace, Asociaţia Oamenilor de Afaceri organizează focus-grupuri după o anume metodologie, pentru a stabili scenariul spre care ne îndreptăm ca dezvoltare. Din focus-grupurile respective reiese cu pregnanţă că ceea ce mediul de afaceri a văzut în aderare a fost mai puţin portofelul european, cît importul de instituţii europene. Şi dacă te uiţi care au fost rezultatele în aceste focus-grupuri, tot ce priveşte aderarea şi gradul de mulţumire sau nemulţumire pentru apartenenţa la UE se referă la nivelul la care am reuşit să importăm instituţiile. În acest proces de import de instituţii, constatăm că, dacă într-o primă fază procesul a fost destul de focalizat, Europa avînd suficientă concentrare asupra noastră ca să controleze procesul, criza economică europeană face ca Europa să se întoarcă spre propriile probleme, fiind mai puţin preocupată de menţinerea cursului ferm de import de instituţii europene în România. Mai mult chiar, am auzit în această perioadă, de la preşedintele Sarkozy, spre exemplu, că ţările central-europene, care au aderat, trebuie să şi plătească pentru beneficiul importului de instituţii europene, nu numai să beneficieze de ele. Ceea ce a rezultat din toate sondajele noastre a fost că, în ultima perioadă, driver-ul creşterii a fost procesul de convergenţă, că procesul de convergenţă, prin care trecem inclusiv în adaptarea instituţiilor, a slăbit foarte mult şi asta a făcut să crească nemulţumirea mediului de afaceri. Pînă la urmă, mediul de afaceri conştientizează că o anume competitivitate este egală cu instituţii funcţionale. Mediul de afaceri conştientizează că într-adevăr cel mai frumos moment de consens naţional, pe care l-am înregistrat în ultimii nu ştiu cîte zeci de ani, a fost aderarea la Uniunea Europeană, cînd naţiunea a făcut un mare efort pentru a atinge acest scop. Mediul de afaceri înregistrează de asemenea că procesul de aderare a implicat nu numai beneficii, ci şi costuri. Mediul de afaceri a constatat, de exemplu, că aceste costuri se referă la diverse procese de privatizare uneori forţate, cum ar fi procesul de privatizare în sectorul bancar pe care avem acum deja consens că a fost un proces excesiv care a ajuns să ridice probleme de securitate naţională, şi aceasta trece la capitolul costuri plătite. Sigur că în procesul acesta de negociere a unor privatizări cu capital străin s-au făcut o serie de compromisuri care i-au discreditat uneori puţin pe partenerii noştri, şi asta se acumulează la un anume realism în aprecierea avantajelor aderării la UE. Deci este un proces normal de aderare, un proces normal de conştientizare a costurilor şi beneficiilor. Sigur, nu există o alternativă în scenariile pe care le facem noi. Există un scenariu numit „colaps“, care se produce cînd structurile Uniunii Europene se destramă. Există o conştientizare care apare în aceste focus-grupuri create de Uniunea Europenă, pe care noi am tradus-o: nimeni nu vrea să fim în situaţia Ucrainei. A doua chestiune, care apare ca un nou sindrom al mediului de afaceri, este aşa-numita nevoie de domn străin. Domnul străin e numit UE, în acest caz, şi regulile jocului din UE.

Şi – ultima chestiune – cu surpriză constatăm că nu am aderat pentru portofelul european. Portofelul european şi cei care au gîndit aderarea în termeni de portofel european au fost dezamăgiţi. Nu numai cu ritmul de accesare al fondurilor europene, au fost dezamăgiţi şi în jocul acesta al căutării forţei de muncă şi vor fi şi mai dezamăgiţi. Şi apropo de portofelul european, el creează, inclusiv în domeniul fondurilor europene, în continuare situaţii conflictuale care, la nivel popular, s-ar putea să crească anume nemulţumiri. Nu ştiu dacă cineva realizează că la fondurile europene, spre deosebire de fondurile de preaderare, românii trebuie plătiţi la fel ca străinii, şi asta dl ministru Orban încearcă s-o pună în termenii normării costurilor, care, culmea, i-a afectat pe străinii experţi care ar vrea să lucreze în fonduri europene şi nu pot lucra în nici un caz la nivel de 500-600 de euro pe lună. Este o zbatere între obiectivitatea costurilor factorilor de producţie în România şi procesul acesta de convergenţă şi adaptare a costurilor factorilor către Europa, cu rupturi cînd începem brusc să fim obligaţi să plătim forţa de muncă la nivel european pe teritoriul României. Aderarea pentru mediul de afaceri este echivalentă cu importul de instituţii. Importul de instituţii înseamnă competitivitate şi există conştiinţa asta printre noi. Este normal că importul de instituţii înseamnă şi aducerea de coerciţie şi nimeni nu este entuziast pentru a adapta măsuri normative în comportament.

În UE fără România ar fi nesemnificativ mai bine, nouă fără UE ne-ar fi semnificativ mai rău 

● Radu SOVIANI, jurnalist economic 

Eu am un răspuns foarte scurt şi unul scurt la întrebarea adresată de dl ministru Orban despre cum ar fi fost România fără statutul de membru al Uniunii. Probabil că în UE fără România ar fi fost nesemnificativ mai bine, pe cînd nouă ne-ar fi fost semnificativ mai rău. Acesta este răspunsul foarte scurt şi-l pot detalia prin răspunsul scurt. De ce ne-ar fi fost nouă mai rău? Să vedem care au fost motoarele de creştere economică de după 2007. Pe de o parte, investiţiile străine directe care au venit ca urmare a aderării României la UE. Pe de altă parte, banii muncitorilor străini care au plecat ca urmare a deschiderii graniţelor, după acordarea dreptului de circulaţie a persoanelor. Acestea au fost motoarele de creştere economică, ele au alimentat creşterea economică de peste 5%, în medie. Fără aderarea la UE aceste motoare ar fi fost nişte motoraşe pricăjite şi prăpădite. Pe de altă parte, ne uităm la ceea ce se întîmplă acum: aceste două motoare nu mai merg, investiţiile străine în România, din ultimele două luni, sînt practic zero, pe fondul crizei, iar banii de la muncitorii străini sînt limitaţi dramatic. Cu ce putem compensa aceste două motoare? Din păcate, nu există o altă sursă decît cea a fondurilor europene. Deci tot de la UE poate veni salvarea. Privesc însă cu necaz, mîhnire şi îngrijorare faptul că după trei ani şi jumătate de cînd au fost declarate prioritate zero – ţin minte şi acum data de 13 ianuarie 2009, dl Băsescu şi dl Boc erau pe scările BNR şi spuneau că prioritatea zero a României este absorbţia fondurilor europene –, după trei ani şi jumătate de prioritate zero, am urcat de la 1% la 3,6% absorbţie, la finalul anului trecut, şi undeva la 6%, acum. Acesta este singurul motor prin care România poate să crească rezonabil în perioada următoare, deci fără UE, România nu ar fi putut să crească rezonabil. Şi închei spunînd că acest sondaj care arată scăderea încrederii românilor în UE nu-i pune la socoteală şi pe cei patru milioane de români care deja sînt în UE, peste graniţe. Dacă am socoti şi părerea lor, cu siguranţă sondajul ar arăta altfel. 

6,6 miliarde euro surplus în relaţia cu UE

● Leonard ORBAN 

Vreau totuşi să fac o precizare în această chestiune legată de fondurile europene – în măsura în care nu sînt furnizate date complete, se construieşte o imagine cum că România ar fi contributor net la bugetul UE. Ceea ce e total fals. Recent, am fost audiat de comisiile de afaceri europene ale Parlamentului şi am făcut o radiografie asupra locului pe care îl are România din punctul de vedere al tuturor fondurilor care au fost alocate. Din 1 ianuarie 2007 şi pînă în prezent, România a primit peste 6,6 miliarde de euro – mai mult decît a contribuit la bugetul UE. În total a contribuit cu aproximativ 6,7 miliarde de euro şi a primit peste 13 miliarde de euro. Deci acestea sînt cifrele de la sfîrşitul primului trimestru 2012.

Din cele 35 de miliarde de euro, pe care le are la dispoziţie România, rata de absorbţie este 25%, ceea ce înseamnă că peste 8 miliarde de euro au fost atraşi efectiv din politica de coeziune. Şi aici există un anumit progres faţă de momentul în care am preluat ministerul, cînd cifra era 3,72%. Astăzi cifra este de aproximativ 9%. E un progres, încă insuficient, totuşi dacă trendul se va menţine şi vor fi evitate anumite întreruperi sau suspendări de programe, de plăţi pe programe operaţionale, e posibil să atingem un minim de 20% în acest an, vorbesc de politica de coeziune, şi un obiectiv de 70-80% la finalul intervalului, în 2015.

Românii nu sînt neapărat eurosceptici, sînt românosceptici

● Vintilă MIHĂILESCU, sociolog 

Dat fiind că toată discuţia a pornit de la acest sondaj, aş vrea să mă întorc la el şi să întăresc ce spunea dl ministru, şi anume că el a fost citit prea repede. În general, sondajele şi chestionarele sociologilor sînt prost interpretate. Aş vrea să precizez, în acelaşi timp, că acest gen de sondaj, acest gen de date se referă nu la Europa instituţiilor şi a politicilor, ci la Europa societăţilor şi a percepţiilor acestor societăţi. Deci aceste date ne spun ceva despre starea de spirit, despre gîndire, despre toate elementele acestea subiective ale oamenilor obişnuiţi.

Ce ne spun aceste sondaje? Un singur sondaj nu spune nimic, ar trebui să le privim în evoluţia lor, altfel nu înţelegem nimic. Din acest punct de vedere, datele recente ne dau o veste foarte bună: a crescut euroscepticismul. Foarte bine! Doamne, ajută! Vă explic de ce. Acum zece ani am făcut o mică cercetare în mediul rural pe vocabularul tranziţiei, încercînd să aflu ce înţelege lumea prin diverse cuvinte, prin diverşi termeni. Am întrebat: ce înţelegeţi prin integrare europeană? Adică să pot să mă plimb, să pot să plec, să pot să lucrez – spuneau oamenii. Deci mobilitate. Plus încă vreo 10-15% care ziceau: integrare europeană... adică cu NATO. Deci de aici am pornit, cu un grad de eurooptimism exagerat. Faţă de acest reper, datele vorbesc despre o creştere a maturităţii politice a populaţiei României.

Al doilea lucru care cred eu că trebuie să fie corelat cu primul: românii nu sînt neapărat eurosceptici, sînt românosceptici. Ceea ce este altă poveste şi lucrurile cred că e bine să fie corelate, pentru a vedea şi partea plină. Nu spun că e foarte bine că sîntem românosceptici, dar dacă ne plasăm în context comparativ, cu cine ne comparăm? Nu am vrea să fim Ucraina, cum zicea cineva înainte. Eu nu aş vrea să fim nici Ungaria la ora actuală. Strict pe aceste date ungurii sînt mult mai încrezători în guvernul lor şi mult mai puţin încrezători în Europa decît noi. Rezultatul este cel pe care îl ştim. Aş vrea să atrag atenţia că există totdeauna un cadru de interpretare, o balanţă, o relaţie între unde proiectăm controlul şi unde proiectăm încrederea. Cîtă vreme există o doză şi România rămîne cu doza cea mai mare de încredere în „domnul străin“, asta face să nu explodeze, să nu se urce foarte mult cota de populism xenofob, şi aşa mai departe. Or, faţă de Franţa actuală, Franţa, nu altceva – vedeţi procentele extremiştilor de acolo. Colegul nostru sociolog Vadim Tudor nu a mai avut procente mari de foarte multă vreme şi acel gen de pericol este pe moment foarte scăzut. Voiam să atrag atenţia că aceste date trebuie luate, pe de o parte, în dinamica lor, pe de altă parte, trebuie puse într-un context mai larg şi comparativ. Şi din acest punct de vedere, repet, avem mai degrabă motive nu de mulţumire eternă, în nici un caz, dar nici de înfricoşare şi de îngrijorare. Spunem că a scăzut dramatic încrederea, iarăşi sîntem pe locul întîi. Această obsesie a topurilor, în care noi trebuie să fim pe ultimul loc la rele, ne joacă feste foarte mari. Deci atenţie la interpretarea mai nuanţată a acestor date! 

Nu e euroscepticism, ci o modificare a eurooptimismului

● Dumitru SANDU, sociolog

Dacă în sală ar fi cei 1000 de oameni care au răspuns în cadrul sondajului şi ar asculta discuţia de faţă, ar spune: „Oameni buni, despre ce vorbiţi? Că noi nu am spus asta!“. Toată discuţia publică denotă deficit de lectură, deficit de analiză, deficit de documentare. Cum Dumnezeu să pui un diagnostic de evoluţie societală pe un singur indicator, şi acolo făcînd confuzie? S-a confundat sistematic în mass media întrebarea referitoare la direcţia în care merg lucrurile dacă ar fi aplicate măsurile propuse pentru Europa 2020 cu întrebarea despre încredere în Uniunea Europeană! Nu te duci la medic şi faci un tratament pe o singură analiză, şi aia proastă. Faci analize cum trebuie. Să ne uităm şi la media europeană şi să dăm o cifră simplă: în primăvara anului 2011, încrederea românilor în Uniunea Europeană era de 62%. În toamna aceluiaşi an, a scăzut la 50%. Este o scădere semnificativă. Este rău? Eu cred că nu e rău, dacă te uiţi la media eu-ropeană. Pentru că în continuare, în toamna anului 2011, nivelul mediu de încredere în Uniunea Europeană pe toată Uniunea era de 34%. În continuare, România este una dintre ţările eurooptimiste. Noi nu avem treabă cu euroscepticismul, ci pur şi simplu vorbim de o modificare a eurooptimismului. Am pornit de la un eurooptimism extrem, neinformat, nedocumentat, netrăit şi ne aflăm în continuare în seria ţărilor din Uniunea Europeană care sînt eurooptimiste de tip temperat, cu gîndire critică bazată pe informaţie, ceea ce este normal. Fondul problemei este să ne explicăm de ce totuşi avem într-un an de zile o scădere mare, semnificativă, de încredere în Uniunea Europeană. Aceasta este miza. Nici vorbă de euroscepticism.

Sînt trei fenomene majore care trebuie luate în seamă de oameni ca noi, care vizăm producere de informaţie pentru decizii corecte în dezvoltarea societăţii: 1) Există o percepţie negativă a populaţiei din România în legătură cu efectele aderării. Omul obişnuit nu face diferenţa între cît din vină aparţine Bucureştiului şi cît – Bruxelles-ului, pentru neabsorbţia fondurilor. Neabsorbţia fondurilor este o sursă de nemulţumire clară, limpede. 2) La nivelul întregii Uniuni Europene există sentimentul că avantajele de la instituţiile europene se îndreaptă spre clasele superioare ale societăţii. Aceasta este o a doua sursă de nemulţumire. 3) Văd că tot se vehiculează ideea că sîntem două Românii, sau trei Românii. Sîntem doar una singură. Este adevărat că a apărut o altă componentă a ei care se cheamă „România diasporică/transnaţională, România din străinătate“. Foarte multe dintre opiniile, stările de spirit, pe care le avem în clipa de faţă, vin anume pe această linie. Există percepţia că Uniunea Europeană este ineficientă pentru că românii emigranţi în străinătate au probleme. 

În spaţiul public, Europa apare ca frate mai mare sau ca tătuc

● Mircea KIVU, sociolog

Problema de la care a început discuţia a fost că, începînd din 2006 pînă acum, nivelul de încredere în UE a scăzut de la 68% la sub 50%. În sondajele de opinie pe care le-am cercetat de 20 de ani în România am constatat niveluri de încredere de peste 65%, în două cazuri. O dată, cînd era vorba de instituţii care nu ne afectează mai deloc viaţa: armata şi biserica. Mă refer la armată, pentru că nu ne afectează, război nu am mai avut de 50 şi ceva de ani şi probabil nu o să mai avem aşa curînd. La fel e şi relaţia românilor cu biserica, care este una mai mult convenţională, preotul predică, oamenii stau degeaba. Asta ar fi o categorie. Cealaltă situaţie este cînd avem de-a face cu personalităţi învestite. Am întîlnit asemenea procente imediat după instalarea lui Emil Constantinescu ca preşedinte, după instaurarea lui Traian Băsescu ca preşedinte.

Ce vreau să spun este că procentul de 68% era greşit, nu cel de 50% de acum, care e de fapt mult peste media încrederii pe care o manifestă ceilalţi cetăţeni UE. Cred că problema vizează conţinutul acestei încrederi. În ce fel de UE au oamenii încredere? Pentru că ei au încredere, 50% e un procent bun în România şi aici trebuie ne uităm care sînt temele din spaţiul public în care apare UE. Uniunea are bani pe care ştim sau nu ştim să îi absorbim. UE ne trage de urechi cînd nu ne luptăm cu corupţia aşa cum trebuie, cînd justiţia nu funcţionează cum trebuie. Mai apare în contextul în care unii cetăţeni români şi-au găsit dreptatea la CEDO (apropo, ştiţi că în România s-a înregistrat, într-un Eurobarometru, cel mai mare procent de oameni care ştiu că legislaţia europeană, Carta Europeană a Drepturilor Omului are valoare juridică în ţările membre?).

În concluzie, aşa cum este prezentă în spaţiul public, Europa are mai mult rolul de frate mai mare, sau, mai degrabă, aş folosi termenul de „tătuc“: este cea care ne rezolvă problemele pe care nu ştim să ni le rezolvăm singuri. Cealaltă serie de teme – care ar însemna că noi sîntem parte din UE, sîntem parteneri cu alte ţări din UE, discuţiile care au frămîntat ţările membre din UE, de exemplu despre o posibilă Constituţie Europeană, discuţiile acestea sînt complet absente în spaţiul public românesc, iar ori de cîte ori s-au pus întrebări de genul acesta, procentul de „nu ştiu“ a fost cel mai mare înregistrat în dreptul ţării noastre. Ca să trag o concluzie, cred că mai degrabă încrederea este faţă de „tătucul“ Europa decît faţă de partenerul nostru Europa.

Emisiunea "Punerea pe gînduri", de la RFI România, din 31 mai 2012. Invitaţii lui Laurenţiu Diaconu-Colintineanu în studioul RFI România au fost: Cristian Ghinea, jurnalist Dilema veche, Gabriela Drăgan, directorul Institutului European şi Dumitru Sandu, sociolog.