Balet cu doi cai

Bill este negru, iar Sărăţel – sur. Amîndoi sînt foarte prietenoşi cînd vine vorba de copii, execută cuminţi cercuri la trap, apoi merg în galop, iar micuţii căţăraţi în spatele lor chicotesc. Manejul de la marginea Timişoarei a fost probabil ospitalier în anii ’80. Acum este uşor prăfuit şi mai ales încremenit în căldura verii. La poartă stă de pază căţeluşa Maricica, scundă, mereu pierdută printre picioarele vizitatorilor şi foarte uşor de cucerit. Caii, atunci cînd nu defilează pentru copiii veniţi în vizită cu grădiniţa, se ascund la răcoare în grajd. 

Pe lîngă Bill şi Sărăţel, sub acelaşi acoperiş mai locuiesc Micki Mouse, Gorun, Grifon, Navaro sau Cockney. În acelaşi grajd, cîteva boxe mai la dreapta, îşi au domiciliul Solfegiu, San Remo, Master One şi Zoro poneiul. Liniştea de la marginea oraşului îi obligă pe cai să rumege la infinit, nu doar fîn, ci şi lubeniţă, morcovi sau mere. Unii dintre ei primesc la masă musli. La demonstraţiile făcute în faţa copiilor, caii se comportă exemplar. Uneori tuşesc şi înfoaie nisipul din jurul lor, îşi agită cozile şi fornăie. Dată fiind diferenţa de mărime, oricine s-ar putea aştepta ca micuţilor să le fie frică de cai. Din contră, copiii sînt extaziaţi, abia aşteaptă să le vină rîndul la o tură şi ating caii fără teamă. Instructorul face o primă tură, îl conduce pe Bill cu stricteţe pe marginea terenului circular, îl atinge din cînd în cînd pe gît, îi transmite foarte clar prin semne ce are de făcut pentru a mia oară. 

Patrick are 5 ani şi a mai călărit o dată un ponei. Experienţa trăită însă pe spatele lui Bill nu se compară cu nimic. Ianu, de aceeaşi vîrstă, purtător de ochelari gri, vrea neapărat să trişeze mecanismul şi să mai facă o tură. Nici lui nu-i e frică de cai. „Crezi că exisă animale mai mari decît caii? Nu! Ba există leii! Elefanţii sigur sînt mai mari! Şi urşii!“ La herghelia din Izvin se află zece cai. Mai mult de 20 sînt „cazaţi“ în manejul de la marginea Timişoarei. O parte dintre ei locuiesc în boxe speciale şi sînt „particulari“, aparţin cîtorva timişoreni. Tot mai puţini bănăţeni aleg să se antreneze la manej, iar instructorii spun că cei mai mulţi sportivi, care au învăţat să călărească în Timişoara, fac acum acelaşi lucru, dar dincolo de graniţele ţării.

Un pasionat de cai sau pur şi simplu un curios poate învăţa să călărească în 20 de minute sau în trei luni. Nimeni nu ştie de ce depinde totul, este o combinaţie între pasiunea pentru animale, frica de ele şi ceva asemănător cu un fel de credinţă populară care spune că animalul simte şi aude tot ce gîndeşti, dacă eşti rău sau eşti bun. „Nu trebuie să ai o anumită vîrstă ca să înveţi să călăreşti. Acum cîtăva vreme, a trecut pe aici o femeie de vreo 50 de ani. S-a urcat pentru prima dată pe un cal şi după 40 de minute călărea în galop“ – explică Ştefan Kraicsik, instructor de călărie. Deşi de cele mai multe ori copiii sînt principalii vizitatori ai manejului, nu toţi micuţii sînt entuziasmaţi cînd vine vorba de cai. „Uneori, vin aici copii aduşi de părinţi. Cînd încercăm să-i urcăm pe cal încep să plîngă“ – adaugă instructorul. 

Tania şi Cockney sînt cei mai buni prieteni. Ea are 13 ani, iar el – 9. Ea este o micuţă balerină şi ştie să cînte la pian, el adoră viteza. Tania este o fetiţă, Cockney – un cal. În urmă cu trei ani, micuţa a încălţat pentru prima dată ghetele de călărie, a îmbrăcat jambierele, pantalonii speciali şi şi-a pus pe cap toca. Costumului complet i s-a adăugat şi un cal cu un nume ciudat, Hărman, care într-un an a fost înlocuit de Cockney. „Ce legătură e între cai, balet şi pian? Nu cred că există o legătură!“ – exclamă Tania. Deşi şi-ar dori un ponei pe care să-l crească chiar ea şi căruia să-i pună numele Phoenix, fetiţa este complet ataşată de calul ei şi povesteşte că acesta a salvat-o cînd au avut un accident: „Eram la un concurs, ne-am împiedicat şi a avut grijă de mine la cădere. Putea să deschidă picioarele şi să mă arunce, dar a preferat să cadă el, efectiv a plonjat cu capul în jos, m-a protejat“.

Cei doi au participat împreună la nenumărate competiţii, iar Tania îşi petrece uneori zile întregi la manej. Dacă în timpul vacanţei stă acolo de dimineaţa pînă seara, cînd începe şcoala vine doar după-amiaza pentru cîteva ore, face ture, dar se ocupă şi de hrana sau întreţinerea calului: „Şi tata a călărit! Cockney e mai mult decît un animal. Dacă îl strig, vine la mine. Sîntem foarte legaţi. Îţi faci o relaţie, îţi găseşti un prieten. Ne jucăm între noi, cu pisicile, cu cîinii, alergăm, uneori ne mai şi lovim. Oricum, nu există cai răi. Poate unii au fost bătuţi cînd erau mici, le este frică de ceva şi de asta nu sînt cuminţi“ – mai spune Tania. 

La plecare, fiecare vizitator îşi ia la revedere de la calul său preferat. Animalul fornăie, iar Maricica, paznicul, e singura care poate părăsi grajdul, pentru a te însoţi pînă la poartă. Între timp, cei mai mulţi cai rumegă, rumegă, rumegă la nesfîrşit. Bill şi Sărăţel – vedetele zilei – sînt singurii care se pregătesc pentru programul picilor de a doua zi. 

Fotografii de Sebastian Tătaru

Lavinia Bălulescu este jurnalistă şi scriitoare.