Baász sau publicul real

De la mijlocul anilor ’70, orașele secuiești începuseră să nu mai fie locuri plăcute cînd venea vorba de sărbătorile legale (1 Mai și 23 August), locuri în care altădată, chiar dacă nu-ți ardea de sărbătorit, măcar îți petreceai în liniște zilele libere. Nemaivorbind de anii de după 1975, an în care cîțiva elevi puseseră pe niște clădiri din centru afișe cu sloganuri iredentiste. Ei bine, după acest eveniment, mai ales în preajma sărbătorilor, orașul se umplea cu milițieni sub acoperire sau în uniformă.

La aniversarea a 60 de ani de la înființarea Partidului Comunist Român, în 1981, s-a organizat o amplă expoziție pentru artiștii plastici din județ. Graficianul Imre Baász s-a pregătit cu o lucrare complexă, compusă din două elemente. O instalație: șase cămăși însîngerate pe un catarg, iar de jur împrejur, pe podea, a împrăștiat două feluri de manifeste (lipise cîteva și pe pereți). Erau manifeste comuniste antiguvernamentale, pro-comuniste etc. din anii ’30-’40 (originale și fotocopii). Iar pe de altă parte afișe miniaturale, sub forma unor manifeste care anunțau vernisajul expoziției. Baász făcuse, anterior, o vizită la Muzeul de Istorie a Partidului, la București, ca să studieze manifestele ilegaliștilor comuniști. Deși structura grafică diferea, el a înscris și pe invitații textul obișnuit al vechilor manifeste: „Citește și dă mai departe”.

Celălalt element al lucrării era un performance. În noaptea premergătoare vernisajului făcuse turul orașului împreună cu cîțiva prieteni și a lipit manifeste pe pereți și pe aviziere. După o vreme i-a prins un milițian speriat, care a sunat de îndată la centru ca să raporteze că sînt cîțiva oameni care lipesc manifeste și să ceară ajutor. Ajutorul a sosit numaidecît: comandanții Miliției județene și ai Securității. Oamenii cu manifestele au fost duși la audieri, la Miliție. Mare le-a fost mirarea oficialilor cînd și-au dat seama că textul afișelor nu avea un conținut antiregim și că exista aprobare pentru acțiune. Se pare că l-au sunat și pe secretarul județean de partid care le-a spus același lucru: că toată acțiunea se desfășoară cu aprobare de la el. Afișele expoziției trebuiau lipite. Baász și prietenii săi au fost eliberați.

Atmosfera acelor ani, cutezanța participanților o demonstrează și faptul că Baász, ajungînd acasă în zori, și-a sunat de îndată soția (care nu era la acel moment în oraș) și i-a relatat toată pățania. A recunoscut că îi este frică, deoarece se prea poate ca această glumă să nu rămînă fără urmări, poate chiar să fie dus la închisoare. Ceea ce nu ar fi fost imposibil. Dar de această dată au avut noroc, Justiția a funcționat în alt mod. A doua zi, Baász a fost chemat la Miliție și formal i s-au prezentat scuze. „Devenise prioritară metoda și nu existența estetică a operei de artă” – spunea Baász la acea vreme. Am mai menționat că instalația și performance-ul alcătuiau un tot unitar. Invitațiile la expoziție funcționau ca și vechile manifeste: făceau parte și din instalație. În acea noapte lipiseră pe pereți și din manifestele de odinioară. Manifestele veritabile și acțiunea din toiul nopții au încurcat de tot noțiunea timpului, punctele de referință, inamicii, scopurile, valorile erau cuprinse într-o unitate cu totul nouă. Cele șase cămăși albe reprezentau, la rîndul lor, o problemă. Ce simbolizează ele? Morala imaculată mînjită de sîngele victimelor? Se prea poate. Dar în acele vremuri cămășile albe puteau însemna și altceva: puteau aminti de sacou (de obicei închis la culoare) și de cravată. Iar acestea, la rîndul lor, erau și reprezentarea omului „integrat” în sistem, mai ales a funcționarului de partid și a securistului. Astfel privită, însă, toată instalația putea reprezenta lumea „oficială” mînjită cu sînge într-un context în care lupta împotriva nedreptății, din trecut și din prezent și martiriul se contopeau.

Foto: expoziția „Prezentul ce a trecut”