Ba al nostru-i mai frumos

24 septembrie 2019   Tema săptămînii

„Să nu mai existe nici un judeţ sub media pe ţară.“ – Nicolae Ceauşescu 

Pentru trăitorii în Lugoj, mai ales pentru prietenii bibliotecilor, Sandu Blegia e un nume cunoscut. Tăbăcar de meserie, Blegia este eroul poemului „Ăl mai tare om din lume“ scris în grai bănăţean de Victor Vlad Delamarina. Pe scurt: un circ ambulant poposeşte în urbe pentru spectacol. Oferta e, pînă la un punct, obişnuită: „În căletcă, o maimucă / Baş’ ca omu’ mînca nucă. / Alta, blestemată, şoadă, / Să ţînea numa’ în coadă / Şi-alcele, mînca-le-ar focu’, / Nu-şi găsau o clipă locu’.“ Punctul de atracţie e prezenţa în arenă a unei matahale nemţeşti recomandată drept „ăl mai tare om din lume“. Zdrahonul e gata să-i plătească o sută de lei oricui îl dovedeşte în luptă dreaptă. Există, ce-i drept, temeri şi frisoane în urbe. E greu să găseşti pe cineva capabil să contracareze forţa monstrului: „Dar cum mi ce puni cu neamţu’, / Care-n ghinţi îţi rupe lanţu’?“ Enter Sandu Blegia, care, surpriză şi minune, şoc şi groază, îi vine de hac matahalei şi cîştigă prinsoarea. Neamţul dă naibii cuvîntul de onoare şi încearcă, fără spor, să se sustragă de la plată. Poemul se încheie cu eroul local dictîndu-i învinsului termenii capitulării: „Nu ce joşi cu minie, dragă! / Asta, viedz, în cap ţ-o bagă, / N ascult vorbe io şî glume / Cînd mi-s io mai tare-n lume / Ş-adă suta, işie Blegia, / Că dă nu, -’ţ fac prau comegia!“

Ca amănunt, învinsul e străin, „vinitură“, cum se zice prin Banat, pe cînd învingătorul e – if you remember – „dintre noi, pentru noi, pentru liniştea noastră“. Şi mai e ceva. În mitologia de uz intern, străinul perdant e întotdeauna mare, impresionant şi torenţial, pe cînd românul triumfător e micuţ, mîndru şi isteţ. E ciotul de care nu se poate împiedica Aliotmanul, e Davidul în costum naţional, care cîntă „Noi sîntem români“ la frunza pe care n-o taie la cîini şi se arată mereu disponibil pentru chelfănirea Goliatului. Aşa cum Chip şi Dale rîd de Donald Duck, la fel românul pornit cu şansa a doua în faţa străinului abject şi sprijinit din umbră de cercuri ostile – urmează clişeu – „răstoarnă calculele hîrtiei şi face o frumoasă propagandă sentimentului patriotic“.

Există însă o mistică a concurenţei în mentalul românesc? Categoric, şi ea se manifestă unde nu gîndeşti. De exemplu, în aşezările din nordul ţării, unde oamenii s-au întors după ce au muncit afară şi au pus ban lîngă ban. Casele din zonă sînt rapsodii ale orgoliului şi cantate ale spiritului de competiţie. Criteriul de construcţie e supremaţia (măcar) zonală. Nu contează dacă ai nevoie de patru camere sau de cinci. Dacă a vecinului are şapte, casa ta o să aibă opt. Dacă în curtea vecinului o să stea trei maşini, în a ta o să stea patru. Dacă vecinul îşi ia Tesla, tu îţi iei Lotus. Dacă vecinul îşi ia şi el Lotus, îţi cumperi elicopter. Dacă îşi cumpără şi vecinul elicopter, înseamnă că e Dan Diaconescu incognito şi atunci – abia atunci – o laşi mai moale.

Filozofia de tip my daddy beats ­your daddy concubinează în România cu o altă fixaţie: cea a superlativismului. Această marotă măsoară de ani buni o formă de orgoliu inutil. Avem, în România de azi, o regretabilă supraproducţie de ctitori ai nimicului. Şi degeaba e ţara noastră Grădina Maicii Domnului, dacă de la o vreme îi sar gardul atîţia inşi vinovaţi de prea multă iubire de sine: primari care vor ca în mandatul lor să se aprindă cel mai mare brad de Crăciun de pe planetă, amatori de Gui­nness care nu beau bere, ci mănîncă pagini din The Guinness Book of Records, fixişti pe care nu-i poate deturna nimic din planul de-a pregăti cea mai mare plăcintă cu mere, cel mai înalt tort cu frişcă şi cel mai lung cîrnat din istorie. Împăunarea calorică – încă o ironie a acestei vieţi în general doldora de ironii – e la mare preţ într-o ţară unde una dintre expresiile des întîlnite pe stradă este „n-are după ce bea apă“.

Pesemne că una dintre cauzele pentru care întocmim mereu clasamente şi ie­rarhii ţine şi de felul cum ni s-a livrat informaţia în şcoală şi ulterior. Manualele şi programele de ştiri TV au grijă să pompeze în tine o mulţime de date care îţi sînt la fel de utile ca nisipul în costumul de baie: ce adîncime are cel mai mare lac din Africa, unde s-a atins temperatura cea mai ridicată în 1928, care sînt ouăle cele mai mici din Tasmania şi ce piesă hip-hop a avut cel mai mare număr de vizualizări în Dakota de Nord în 2011. Pe cînd eram elev, cine nu ştia care e cel mai înalt vîrf muntos din ţară nu merita doar corijenţă la geografie, ci şi dispreţul aliat al profesorului şi colegilor. Se vede treaba că aşa şi nu altfel a apărut dialogul dintre profesorul chiţibuşar şi elevul tocilar. Profesorul: Să-mi spui, te rog, ce adîncime are Dunărea la Budapesta. Elevul: Sub care pod?

De un deceniu încoace, spiritul de competiţie şi acel superlativism care a generat la noi o forma mentis numită cîndva „celmaicelism“ au intrat în relaţie cu o arătare contra naturii, a logicii, a bunului-simţ şi a gramaticii: româna englezită. Rodul acestei împreunări este expresia „al şaselea cel mai bogat om din lume“, soră geamănă cu „a treia cea mai întinsă peninsulă din Europa“ şi cu „a opta cea mai înaltă clădire din Kuala Lumpur“. Pentru mamele şi moaştele acestor orori, „cel“ nu defineşte un singur lucru, deşi e marcă a singularului, ci oricîte. „Al şaselea om din lume ca bogăţie“ li se pare inconsistent şi flasc respectivelor mame şi moaşte. E cu totul altceva dacă pui acolo şi un „cel mai“, deşi, făcînd asta, intri cu bocancii şi în ce rămăsese neferfeniţit din biata limbă română.

Ca unul care, ducîndu-şi viaţa în plin „celmaicelism“, ştie cum se manifestă spiritul de competiţie la bloc, în cartier şi la coadă, am scris cu nişte ani în urmă cîteva rînduri pe care simt nevoia să nu le retractez. Ba chiar să le adaug aici: „Pasiunea pentru superlative rămîne nestinsă în România de-a lungul timpului. Casa de avocatură spirituală a excepţionalismului carpatin nu doarme şi insistă să susţină, în acest avînt insomniac, că trăim într-un spaţiu unde cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne admirăm singuri măreţia. România nu e singura ţară care se pretinde mare pentru a uita cît e de mică. Dar e cea care ne interesează, fiindcă în ea trăim. Or, a inventa formule superlative cînd eşti corijent la atîtea criterii elementare trădează un fel de-a fugi din realitate care va trebui introdus rapid în calendarul sporturilor olimpice. O ţară lipsită de autostrăzi şi spitale se leagănă în iluzia excepţionalismului. O ţară plină de analfabeţi funcţional se chinuie să-şi ilustreze detenta fabricînd produse care ies din conturul normalităţii. O ţară cu şcoli în care plouă şi în care closetul e în fundul curţii se păcăleşte singură prin îndelungi artificii cosmetice. O ţară unde lumea nu mai citeşte adulmecă lacom Cartea – e adevărat, a Recordurilor. O ţară plină de gropi şi de boli cochetează cu vîrful clasamentului. O ţară cu mortalitatea infantilă cea mai mare din Europa exaltă traiul bun şi se visează deasupra celorlalte.“

E de mirare că neamţul „care-n ghinţi îţi rupe lanţu’“ din poezia lui Victor Vlad Delamarina a avut totuşi curaj să vină aici. Cine ştie ce i s-o fi spus. 

Radu Paraschivescu este scriitor. Cea mai recentă carte a sa este Orice om îi este teamă, Editura Humanitas, 2018.

Mai multe