„Azi cosmetizăm foarte bine eșecul“ - interviu cu Zenobia NICULIȚĂ

Ce provoacă, la nivel psihic, sentimentul de ratare?

Ceea ce numim în limbaj comun „sentiment de ratare“ reprezintă, de fapt, rezultatul impactului pe care îl are asupra noastră o situație în care așteptările nu ne-au fost îndeplinite sau obiectivele n‑au fost atinse. Această situație nu e nici bună, nici rea – e doar prezentă în viața noastră și nu o putem ocoli, oricît de mult am încerca. Însă felul cum reacționăm, după acest impact, devine specific, ne definește și transformă felul în care experiența respectivă se înregistrează în creierul nostru și devine parte din noi. Același eșec pentru o persoană poate fi un mic subiect de iritare, în timp ce pentru altcineva devine copleșitor și duce la ceea ce am putea numi „sentimentul ratării“. Acest sentiment conține o dezamăgire absolut naturală, o emoție inconfortabilă care conține tristețe, dar și frustrare sau furie și un pic din teama că s‑ar putea să eșuez și altă dată. Cu cît evenimentul care nu s-a împlinit are o miză personală mai mare, cu atît emoția este mai puternică. Cu cît emoția este mai puternică, cu atît anticiparea următorului eșec devine mai persistentă și contribuie la formarea „ochelarilor“ prin care citesc și interpretez ceea ce mi se întîmplă. Treptat, acești „ochelari“ devin augmentativi, acel eveniment ajunge definitoriu pentru cine sînt ca om, pentru valoarea mea, iar impactul emoțional poate fi devastator.

Cu toate acestea, se poate și învăța din eșec.

Cu siguranță, orice eșec ne învață cîte ceva despre lume și despre locul nostru în ea. Însă aceste lecții spontane nu sînt întotdeauna cele de care am avea nevoie. Cel mai important aspect nu este legat de ceea ce s-a întîmplat ca să eșuăm, ci de tot ce a urmat după aceea. Cine a fost cu mine după eșec? Ce mesaje am auzit cu privire la ce mi s-a întîmplat? Cine m-a ajutat să asimilez experiența? Ce am fost îndrumat să fac pentru a remedia sau a încerca din nou? Care au fost emoțiile pe care le-am întîlnit în acest context? Frică, rușine, vinovăție, dezamăgire? Cum au reacționat persoanele mele apropiate? Toate acestea formează plămada pentru lecțiile pe care le port cu mine după un eșec. De exemplu, dacă după o notă mică sau un trac la un concurs părinții blamează copilul sperînd că așa îl vor motiva, acesta va învăța că merită să fie iubit și acceptat numai atunci cînd performează. În timp, va evita orice situație în care riscă să se confrunte cu propria imperfecțiune și va depune eforturi supraomenești pentru că o nereușită devine echivalentă cu anularea propriei persoane.

Vorbind despre „învățare“, educația parentală de azi cum abordează problema eșecului?

Cred că în România nu putem vorbi de o omogenitate a stilurilor de educație parentală. Ele variază de la rigiditatea părintelui autoritar pînă la permisivitatea nou găsită a unor generații care încă se revoltă în fața constrîngerilor trecute. După cum se vorbește despre mai multe Românii, social și economic, așa se poate vorbi și de mai multe Românii din punctul de vedere parental. Pe de o parte există această atitudine tradiționalistă a motivării prin reproș și blam și, ca un efect al pendulului, se conturează și o categorie a celor care mai degrabă au mers în direcția opusă, încercînd fie să ocrotească excesiv copilul și să evite pentru el situațiile în care ar putea eșua, fie să-i blameze pe ceilalți pentru eșecul suferit. Aceasta se întîmplă de multe ori pentru că părinții înșiși nu știu cum să se confrunte cu propriul eșec.

Cum gestionăm eșecul?

Bineînțeles, nu toate eșecurile au același grad de intensitate. Una e să faci o greșeală de tehnoredactare într-o cerere pe care o depui ca document oficial și alta e să investești o sumă mare de bani într-o idee de afaceri și să dai faliment. Reacția adecvată la eșec are nevoie să fie pe măsura evenimentului. Iar eforturile de redresare vor urma logic. Însă există și o dimensiune subiectivă, legată de istoria personală cu eșecul, resursele emoționale pe care le am la îndemînă acum și convingerile pe care le întrețin cu privire la ceea ce reprezintă această nereușită pentru persoana mea. O reacție sănătoasă la eșec ține cont de toate aceste elemente și poartă marca moderației, într-o manieră care face loc și pentru dezamăgire, dar și pentru speranță. Pot avea o astfel de reacție atunci cînd mă văd și mă experimentez pe mine ca fiind o ființă complexă și pot delimita aria în care se întîmplă eșecul ca să nu sîngereze în toate celelalte părți ale vieții mele. Cu cît există mai multe domenii în care mă simt stabil, valoros și apreciat, cu atît pot face față mai bine unui domeniu în care momentan am eșuat.

Dar nu poate avea efect de domino? O ratare într-un domeniu nu-ți poate zdruncina încrederea în tine, chiar și în alte domenii?

Acest efect de domino poate apărea în condițiile în care mă folosesc de reușitele dintr-un domeniu al vieții pentru a acoperi golul pe care îl resimt în alte domenii. Sînt un bun profesionist și mă refugiez în ceea ce fac și știu că fac bine, pentru a nu mă întîlni cu teama cumplită că sînt de neiubit într-o relație de cuplu sau că am ratat lamentabil ca părinte. În momentul în care apare un eșec în domeniul meu forte, de refugiu, acesta devine picătura care umple paharul.

Societatea de azi ne impune să fim oameni de succes? Mai acceptăm că, uneori, dăm și greș?

Cred că azi cosmetizăm foarte bine eșecul, știm să-l prezentăm într-un mod extrem de elegant. Nu mai spunem „ratare“, ci „oportunități de învățare“ sau „puncte de creștere“. Bineînțeles, nu e greșit să fii atent la ce spui pentru a ajuta pe cineva care ratează să iasă din situație. Cuvintele bine alese sînt vindecătoare. Pe de altă parte, dacă ne ascundem după cuvinte, nu putem fi onești cu noi înșine și ratăm o experiență esențială: aceea în care ne privim în oglindă, recunoaștem că nu ne-a ieșit ceea ce am dorit și, în același timp, rămînem convinși de valoarea noastră umană, care nu se hrănește cu succes, ci cu atașament și compasiune. Astfel pot să accept eșecul, dar să nu cad în prăpastie. Să simt vinovăție, dar nu și rușine. Atunci cînd în urma unui eșec mă copleșește convingerea că eu sînt lipsit de valoare, se activează rușinea. Dacă pot crede concomitent că sînt o persoană demnă de iubire și apreciere și că am ratat sau am rănit pe cineva, atunci mă confrunt cu vinovăția. Cînd mă simt vinovat, pot sta față în față cu eșecul meu în efortul de a îndrepta lucrurile, pe cînd atunci cînd mă simt rușinat, am tendința să vîr totul sub covor și să-mi direcționez eforturile nu spre reparație, ci spre a-i convinge pe ceilalți că nu a fost un eșec sau, dacă a fost, nu eu sînt cel care a făcut greșeala fatală. Sau dacă eu am făcut-o, nu s-a putut altfel.

Ce se întîmplă cînd nu acceptăm ratarea și insistăm în greșeală?

Ce face diferența dintre titanii care nu s-au lăsat chiar și atunci cînd au eșuat de mii de ori înaintea marelui succes și cei care au trecut limita perseverenței și s-au instalat confortabil pe tărîmul ridicolului? S-au scris sute de cărți pe această temă și, deși cunoaștem mulți factori favorizanți ai succesului, secretul acelei trăsături similare cu reziliența, pe care americanii o numesc „grit“, ne scapă. Persistența în greșeală demonstrează o lipsă sau o confuzie de repere. Uneori poate fi vorba despre incapacitatea de a înțelege care este nivelul la care apare succesul într-un domeniu. Această capacitate se numește efectul Dunning-Kruger și se referă la incapacitatea de a ne evalua corect și de a înțelege competențele celorlalți din domeniu.

Alteori, un efort s-ar putea să îndeplinească multiple obiective și noi să avem senzația că cineva a eșuat, cînd, de fapt, persoana continuă să își îndeplinească o nevoie, chiar fără să fie conștientă de aceasta. De exemplu, cineva poate să insiste să apară în fața publicului, ca un inadecvat, majoritatea să vadă că e un eșec covîrșitor, dar persoana în cauză să nu considere asta. Aici intervine „beneficiul simptomului“: situația în care un comportament care apare ca dezadaptat pentru scopul lui principal este menținut pentru că aduce un beneficiu mai puțin evident, dar foarte important pentru persoană. În cazul de mai sus, persoana primește atenția socială care hrănește o nevoie din spectrul demonstrativ, chiar dacă într-o manieră ridicolă.

La polul opus, ratarea finală înseamnă, de fapt, să abandonezi orice luptă. Zona de echilibru se găsește între cele două reacții. Avem nevoie de ceilalți care să ne confirme succesul și să ne formeze repere. Pe de altă parte, feedback-ul care vine din exterior trebuie filtrat și pus în balanță cu propria intuiție, cu experiența acumulată și cu visul de perspectivă.

În cele din urmă, eșecul este o piedică într-o călătorie a cărei destinație nu e succesul, ci o viață trăită cu sens și responsabilitate.

a consemnat Stela GIURGEANU