Avion cu motor...

Primul meu zbor cu avionul s-a petrecut în 1993. Mergeam la sora mea, în Elveţia, şi ţin minte că, în momentul în care am traversat Alpii, într-un Antonov care pîrîia – probabil aşa cum şi trebuia să pîrîie, din toate încheieturile – şi ne zgîlţîia ca într-o căruţă, pe mine şi pe partenerul meu de zbor ne-a apucat rîsul. Rîdeam pentru că băiatul de lîngă mine era livid şi se lupta cu răul de înălţime, chircit şi schimonosit. Eu, în schimb, n-aveam nimic. Auzisem că primul zbor cu avionul ar trebui să fie înălţător. Deci, asta era toată tevatura? La primul meu zbor, în afară de o mahmureală cumplită, provocată de o petrecere la care fusesem cu o seară înainte, n-am avut nici un sentiment memorabil. Nimic nu prefigura teroarea care urma să prindă rădăcini în mine şi să se dezvolte nestingherită, haotică, în pofida argumentelor raţionale cu care mi-au împuiat capul rude, prieteni, cunoscuţi.

Între primul zbor şi cel în care mi-a adiat pentru prima dată spaima, nu ţin minte să se fi petrecut nimic care să declanşeze o fobie atît de puternică. Îmi amintesc, în schimb, primul zbor în care am fost convinsă că nu o să aterizez şi că eram închisă într-o cutie a morţii. Am plecat cu un prieten spre Sarajevo, unde se ţinea un workshop de scenarii. A fost prima dată cînd am ciulit urechea la zgomotele avionului. Huruitul motorului devenise inegal şi, oricum, îmi suna în cap mult mai tare, iar hurducăniturile mă făceau să tremur din toate balamalele. De fapt, orice sunet care altera zgomotul monoton al motorului mă determina să-mi derulez dinainte, preventiv, viaţa prin faţa ochilor. Aşa a început, pentru mine, coşmarul zborurilor cu avionul şi nici pînă acum nu ştiu exact ce anume l-a declanşat.

Şi frica a crescut cu fiecare zbor. N-a fost prieten sau cunoscut care să nu vină cu o soluţie. Dar pentru mine, nici sticluţa de whisky cumpărată din aeroport, nici vinul roşu din avion, nici un calmant, nimic n-a reuşit să-mi domesticească spaimele. Ele au crescut ca un copil neglijat de părinţi: sălbatice, posesive, imprevizibile.

N-am zburat pînă acum niciodată cu Vlad, băiatul meu, tocmai în ideea de a nu-i strica şi lui plăcerea unei călătorii liniştite – dar, m-am gîndit, şi plăcerea viitoarelor călătorii, pentru că îmi imaginam că nu poate fi liniştitor să-ţi vezi mama dîrdîind şi clănţănind de frică lîngă tine. Dar Vlad, de foarte mic, cum vedea un avion, împungea cerul cu degetul. Totul pînă astă-vară, cînd, întrebîndu-l ce-şi doreşte de ziua lui, mi-a spus că vrea să meargă cu avionul. L-am asigurat că va primi un avion, dar Vlad mi-a specificat apăsat că vrea să zboare, nu vrea un avion de jucărie. Am făcut un mic consiliu de familie şi ne-am pus de acord, noi, părinţii, că ne vom ruga un prieten, pilot, să-i arate băiatului nostru avionul său de mici dimensiuni. Şi că, după ce va inspecta maşinăria, vom pleca liniştiţi acasă. M-am gîndit că zgomotul care mie îmi bîntuie nopţile de dinaintea zborului o să-i producă şi lui acelaşi gol în stomac. Dar m-am înşelat.

Odată ajunşi pe aeroportul de la Clinceni, Vlad şi Florin s-au suit în avion şi duşi au fost. Am rămas cu ochii pironiţi pe avionul care se pierdea în zare, iar spaima pe care am resimţit-o atunci, jos, pe pămînt, a fost însutit mai mare decît cea care mă încearcă de obicei sus, cînd zbor eu însămi. La întoarcere, Vlad strălucea de fericire şi entuziasm, în timp ce eu îl aşteptam pe jumătate leşinată. Şi, chiar dacă fericirea lui n-a reuşit să-mi vindece fricile mele, măcar m-a făcut să accept – cu greu, ce-i drept – ideea că, pentru unii, zborul poate fi chiar o plăcere.

Cecilia Ştefănescu este scriitoare.

Foto: L. Muntean