Aventură în Indonezia

Aflu că, de curînd, Mircea Maliţa şi-a publicat autobiografia şi că undeva, în corpul masiv al cărţii sale, e relatat un episod care mă priveşte: o călătorie în Indonezia. Relatarea domnului Maliţa este stupefiantă. Pe scurt, rezultă că domnia sa a aranjat să particip la un congres de estetică („Arta şi viitorul“) organizat, în 1978, la Jakarta şi în insula Bali, dar că eu, odată ajuns în capitala indoneziană, m-am instalat într-un hotel şi am aşteptat să vină cineva să mă caute. Cum n-a venit nimeni, m-am întors acasă ca un netrebnic, pe banii ţării. Nu ştiu cum să calific această poveste. Memorie şubrezită? Rea-credinţă? Străvechi deprinderi de activist duplicitar? Oricum, m-am hotărît să propun cititorilor varianta mea despre această penibilă întîmplare. Nu pentru a corecta ceea ce, în mintea şi conştiinţa dlui Maliţa, e ireversibil incorect, ci pentru a oferi o imagine despre absurditatea unor vremuri pe care cei care nu le-au trăit nu şi le mai pot reprezenta. Povestea care urmează a fost deja redactată pentru un volum de dialog cu Vlad Mixich, în pregătire la Editura Humanitas. Înainte de 1989, am povestit-o în diferite cercuri de prieteni amatori de suprarealism şi, dacă nu mă înşel, ea e pomenită şi de Mircea Zaciu într-unul dintre volumele sale de memorii. Iată, deci, varianta mea: 

În 1978, tînăr cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei RSR, sînt chemat la Ministerul Învăţămîntului de Mircea Maliţa. Mă anunţă că, în Indonezia, urmează să aibă loc o conferinţă internaţională de futurologie (ştiam că futurologia era una dintre „vocaţiile“ interlocutorului meu) şi că am fost recomandat ca potenţial participant din partea României. Era nevoie de cineva care să vorbească englezeşte, să se priceapă, cît de cît, la artă şi, dacă se poate, să fie tînăr. Am fost, evident, luat prin surprindere. Nu ştiam cum de se ajunsese la mine, dar ideea – utopică în context – că aş putea avea şansa să ajung în Indonezia şi, eventual, să văd templul Borobudur, despre care citisem deja cîte ceva (Paul Mus, Mircea Eliade), mi s-a părut ameţitoare. Nu mai vorbesc de caracterul itinerant al congresului, a cărui ultimă etapă era exotica insulă Bali. Mircea Maliţa a avut amabilitatea să mă conducă, la plecarea din biroul său, pînă la lift, pentru cîteva ultime indicaţii: „Veţi face o comunicare intitulată «Arta şi viitorul» şi nu uitaţi ca, la un moment dat, să îl pomeniţi pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu.“ Sugestia m-a cam dezumflat, mai ales că eram păţit. (Trimis la un colocviu din Berlinul de Est cu o „sugestie“ asemănătoare, n-o respectasem şi, în ultimul moment, în urma unui semnal-fulger venit din ţară, fusesem oprit de ambasada noastră să mă mai prezint la dezbateri.) A doua zi după întîlnirea, afabilă altfel, cu Mircea Maliţa, am fost convocat de Mihnea Gheorghiu la sediul Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, al cărei preşedinte era. „Mesajul“ lui a fost mai direct şi imperativ: încă în picioare, a luat un creion roşu şi, pe un exemplar din 

în care apăruse un discurs al „şefului“, a înconjurat un pasaj „adecvat“: „De aici trebui pornit în intervenţia dumitale!“ „Bine, am îngăimat, dar eu am crezut că e vorba de o conferinţă de estetică…“ „Da, dar avem nevoie ca textul dumitale de specialitate să aibă şi această componentă.“ Eram suficient de tînăr ca să cred că voi putea eschiva această „ingerinţă“. Cine o să stea să controleze un discurs ţinut în insula Bali? 

Pregătirea călătoriei a fost rapidă. Mi s-a spus că toate cheltuielile sînt acoperite de organizatorii indonezieni. O mică problemă a apărut în legătură cu situaţia mea medicală. Ca să pleci în Asia de Sud-Est era nevoie de o sumedenie de vaccinuri. Unul dintre ele era un „rapel“, a cărui administrare depindea de semnul pe braţ al unui vaccin administrat în copilărie. Nu-l aveam. Dar România socialistă nu se împiedica, dacă era vorba de „interesul naţional“, în fleacuri igienice. Două-trei telefoane şi vaccinul mi-a fost făcut. Am căpătat, aşadar, paşaport, bilet de avion şi zece dolari ca bani de buzunar pentru drum.

Zborul includea o escală la Atena, unde nu mai fusesem niciodată. Am ajuns dimineaţa, iar zborul următor era spre seară. Mi-am spus că e o bună ocazie să văd Muzeul de Antichităţi şi monumentele de pe „colina sacră“ a Acropolei. La ghişeul de informaţii, mi s-a spus că, în timpul pe care îl aveam la dispoziţie, pot participa la un traseu turistic incluzînd cele două „obiective“. M-ar costa 11 dolari. „Am numai zece“ – am răspuns. „Dar de unde veniţi? – m-a întrebat funcţionarul de la ghişeu, oarecum mirat că se poate umbla prin lume cu fix zece dolari în buzunar. „Din România.“ A avut aerul că s-a lămurit. Milos, mi-a făcut o reducere: „Nouă dolari, ca să vă rămînă şi de un suc“. Am făcut, fericit, turul şi am prins avionul spre Jakarta, unde am aterizat după aproximativ 16 ore de zbor. 

La aeroport, mă aşteptau doi funcţionari de la Ambasada română, uşor de recunoscut după portret şi costum… Nici n-am apucat bine să facem cunoştinţă, că m-au şi întrebat, uşor neliniştiţi: „Aveţi bani?“ „Hait!“ – mi-am zis. „Acum or să mă certe că am cheltuit cei zece dolari!“ „Lasă, domnule, dolarii ăia! Problema e taxa de participare la conferinţă şi toate cheltuielile aferente: drum, cazare etc.“ M-am liniştit. „Nu, staţi puţin, tov. Maliţa mi-a spus că totul e plătit de organizatorii indonezieni.“ „Aiurea!“ – au strigat, într-un glas, diplomaţii noştri. „E a nu ştiu cîta oară cînd păţim chestii de-astea! Noi trebuie să acoperim toate cheltuielile. Haideţi, mergem direct la domnul ambasador!“ Nu-mi venea să cred, dar încă bănuiam că e vorba de o minoră încurcătură birocratică. Se va lămuri. În biroul său, ambasadorul mă aştepta însă cu o mină destul de plictisită: „Din păcate, nu sîntem la prima experienţă de acest fel. Iar bugetul nostru e limitat. Aşa că nu participaţi la conferinţă şi vă trimit înapoi în ţară cu primul avion. Problema e că avionul următor e abia peste o săptămînă. Ce fac eu cu matale aici, vreme de şase zile?“  

Carevasăzică, dl ambasador avea de gînd să mă consemneze la faţa locului vreme de şase zile, pînă la următorul zbor spre Bucureşti. Am încercat, perplex, o mică infuzie de raţionalitate: „Domnule ambasador, am făcut un drum de 16.000 de kilometri ca să ajung aici. Dacă tot am ajuns, n-ar fi mai bine să particip la congresul pentru care am fost trimis? Oricum o să cheltuiţi nişte bani ca să mă ţineţi în Jakarta încă şase zile. Dacă nu particip, s-ar putea să trebuiască să asumăm noi cheltuielile de călătorie…“ „Nu asumăm nimic, n-avem bani în buget pentru aşa ceva. O să procedăm în felul următor: o să dormi pe undeva prin ambasadă şi de mîncat o să aranjez eu cu băieţii să te invite pe la ei pe-acasă.“ Imediat, unul dintre „băieţi“ a şi intrat în scenă: tovarăşul Tănase, altfel om cumsecade: „Tovule, las’ că te plimb eu prin oraş în zilele următoare; iar mîine, uite, te invit la prînz la mine acasă.“ 

Zis şi făcut! Tov. Tănase mi-a oferit un tur al capitalei indoneziene la bordul maşinii ambasadei, o Dacie cu volan aproape incandescent, la cele 40 de grade la umbră cît oferea ambianţa. „N-aveţi aer condiţionat într-o ţară ca asta?“ – am întrebat eu, cam „încremenit în proiect“. „Ar costa prea mult!“ Aveam să aflu, de altfel, că ambasadorul încasa cam 600 de dolari pe lună, iar subalternii – o medie de 200 de dolari. În aceste condiţii, toţi voiau să facă şi economii, astfel încît să se întoarcă acasă cu achiziţii foarte preţioase în epocă pentru cetăţeanul român obişnuit: un frigider bun, un magnetofon, o „orgă de lumini“ (din cîte mi-am dat seama, o adevărată obsesie a diplomaţilor noştri de-atunci). Regimul „de austeritate“ al angajaţilor s-a reflectat şi în prînzul pe care l-am căpătat, cu bună inimă, acasă la tov. Tănase: cîteva oscioare cu puţină carne şi mult zgîrci, totul îmbăiat în mujdei. Doamna Tănase s-a scuzat pentru multiplele eczeme pe care le avea pe piele: pîinea din oraş fiind scumpă, prefera să cumpere făină şi să coacă pîine acasă (la peste 40 de grade!). 

Trebuie să spun că una dintre experienţele memorabile ale „turului de oraş“ oferit de amicul Tănase era „ghidajul“ expert cu care acompania traseul: un discurs uşor schizofrenic, rezultat din efortul de a împăca unele accese de entuziasm cu episoade ideologice „corecte politic“: „Tovule, uitaţi, aici e piaţa mare! Ştiţi cum e?! Dacă visezi noaptea ceva, orice, poţi fi sigur că, dacă vii aici, găseşti tot!“ După care îşi lua seama (s-o fi gîndit că, în fond, nu prea ştia ce e cu mine şi că e mai bine să fie prudent) şi adăuga, pripit: „Să ştiţi, însă, că între săraci şi bogaţi e o inegalitate inadmisibilă! O mînă de îmbuibaţi trăiesc pe socoteala poporului!“ Şi iar: „Uitaţi, aici e reşedinţa ataşatului cultural francez. Am fost şi eu înăuntru de cîteva ori, pe la diferite recepţii. Ştiţi ce frumos e, ce bine se mănîncă, ce opere de artă au pe pereţi?“ „Dar“ – venea imediat „corectura“ profesională – „să nu uităm situaţia grea a tineretului din această ţară, şomajul, lipsa democraţiei etc.“ După o zi întreagă de asemenea dansuri retorice, am ajuns spre seară la ambasadă, unde dl ambasador, cu un aer boieresc, mi-a spus: „Tovule, mi s-a făcut milă de dumneata. Am o relaţie prin care am reuşit să-ţi asigur o cameră ieftină de hotel, pînă în ziua întoarcerii acasă. Am să-ţi dau chiar şi o diurnă de şase dolari“. „Păi“, „zic, n-am putea, cu banii ăştia, să plătim taxa de participare la congres şi, în felul ăsta, să intrăm în ordine?“ „Nu, nu putem acoperi întreaga sumă. Şi, oricum, ceilalţi participanţi au plecat deja spre insula Bali, unde continuă lucrările. Ce vrei? Să te pierd de tot prin Asia?“ M-am resemnat. Pe străzi nu puteam umbla prea mult, din cauza caniculei drastice. Aşa că am stat mai curînd în camera răcoroasă de la hotel, după ce m-am aprovizionat cu ceva cărţi din biblioteca ambasadei. E drept că aveam de ales doar între operele (încă incomplete) ale lui Nicolae Ceauşescu şi numeroase volume din Marx, Engels şi Lenin, sau din marii noştri clasici de secol XIX. Am recitit, deci, în patru-cinci zile, Bălcescu şi Alecu Russo. Ce putea fi mai exotic? Să stai undeva în Jakarta şi să citeşti

neputînd participa la un congres pe tema „Arta şi viitorul“… 

Destinul, totuşi, mi-a mai surîs o dată! Ambasadorul, mişcat, probabil, de lamentaţiile mele despre un sejur care promitea să fie spectaculos şi arăta ca o mică vacanţă la Tecuci, m-a anunţat că „îi sînt simpatic“ şi că patronul unei firme japoneze cu care colabora e dispus să-mi pună la dispoziţie o maşină cu şofer, care să mă ducă pînă la Borobudur (aproximativ 600 de kilometri). Am mulţumit în gînd lui Hristos şi lui Buddha şi mi-am făcut bagajul. Urma să fiu însoţit, pentru securitate, de un reprezentant al ambasadei – întîmplător soţul contabilei –, care a primit şi el o diurnă pentru greaua lui misiune. Era terorizat de gîndul că ar putea-o pierde (diurna şi, probabil, în cel mai rău caz, nevasta), aşa încît ore întregi, cît a durat drumul, a tot numărat bancnotele, pînă a reuşit să le piardă. L-am preluat, aşadar, pe diurna mea… 

Maşina era condusă de un şofer musulman. Am pornit la drum, un drum cu totul neconvenţional pentru călătorul european. Din cînd în cînd, incidente care nouă ni se păreau fatale se rezolvau inexplicabil, fără victime. Mici ciocniri între motociclişti (uneori urmate de zborul în copac al „interlocutorilor“) se încheiau cu un salut ritual al protagoniştilor, care îşi zîmbeau, cald, unul altuia. Din cînd în cînd, şoferul nostru oprea pentru curente nevoi fiziologice. Ieşeam şi noi din maşină, fără să realizăm cît eram de ciudaţi în ambianţa locală. Ne-am dat seama de asta cînd ne-am văzut înconjuraţi, la un moment dat, de băştinaşi mai degrabă goi, care, imberbi, mă trăgeau de barbă şi plecau îndărăt spre pădure chiuind, ca după o mitologică întîlnire cu o specie necunoscută.  

Stupoarea pe care o provoca înfăţişarea mea m-a însoţit şi printre turiştii asiatici de la Borobudur. O tînără coreeancă m-a rugat să mă las fotografiat alături de fetiţa ei, aşa cum se fotografiază vilegiaturiştii cu urşi împăiaţi, cămile sau crocodili. Am acceptat, fireşte. Am şi acum poza cu fetiţa lîngă mine plîngînd în hohote, cutremurată de groază… Într-un tîrziu, am pornit înapoi spre Jakarta. Încă 600 de kilometri în aceeaşi zi! Mai aveam puţin (două zile) şi puteam lua avionul spre casă. Congresul la care ar fi trebuit să particip se terminase. Fericit că, totuşi, m-am ales, în chip neaşteptat, cu o vizită la Borobudur, cel mai mare templu budist din lume, mă pregăteam de întoarcere cînd – surpriză! – tov. ambasador mă convoacă pentru o mică „încunoştiinţare“ administrativă: „Am primit indicaţii de la Bucureşti. Nu vă puteţi întoarce în ţară. Organizatorii conferinţei de-aici ne-au dat asigurări că îşi asumă toate cheltuielile: drum, taxă de participare, tot. Or, nu ne-au dat nimic. Sîntem în pagubă. Dumneavoastră veţi rămîne la Jakarta pînă veţi recupera banii promişi.“ Eu: „În ce calitate vreţi să recuperez banii? Am fost invitat la un congres,  n-am participat,  dar cer să capăt,  post factum,  o finanţare pentru preţioasa mea absenţă?!“ „Nu e vina noastră“ – zice ambasadorul. „Au promis şi nu şi-au ţinut promisiunea. E dreptul nostru să recuperăm pierderile! Oricum, veţi fi însoţit peste tot de omul nostru, tov. Tănase, care ştie la ce uşi trebuie să bateţi.“ În clipa aceea, am avut sentimentul că nu voi mai pleca niciodată din Indonezia. Îmi voi petrece restul vieţii cerînd, nebuneşte, dolari pentru o prestaţie inexistentă. 

În timp ce avionul spre ţară pleca pentru a nu reveni decît peste încă o săptămînă, mi-am început turneul „revendicativ“, însoţit de tov. Tănase. Prima instituţie pe listă era Ministerul Învăţămîntului. Portarul, un tînăr de culoare, a încercat să ne legitimeze. Tov. Tănase, trăgîndu-mă, grăbit, de mînecă, i-a şoptit printre dinţi: „Arrangements, arrangements!“, însoţindu-şi vorba cu gestul, cunoscut pe la noi, al frecării degetelor arătătoare de la ambele mîini. Pe scurt, am trecut de bietul cerber care, perplex, a rămas în urmă, repetînd gestul cu pricina, în speranţa că va înţelege mesajul lui secret. Discursul meu dinaintea oficialităţilor locale era, inevitabil, ridicol. Oricît mă străduiam să fiu politicos, rezonabil, „complex“, eram conştient că cer o aberaţie: să fiu remunerat pentru o non-treabă. Tov. Tănase devenea, de îndată, nerăbdător: bătea cu palma în masă şi spunea răstit: „Money! Money!“ Îi tot ziceam: „Dom’le, nu-i mai lua aşa tare! Nu se face!“ Răspunsul era prompt şi nemilos: „Ia mai dă-i în paştele mamii lor! La cîţi bani au ăştia, ar trebui să le fie ruşine!“ La un moment dat, am ajuns la o fundaţie culturală, a cărei gazdă era o doamnă superbă şi binevoitoare. Tov. Tănase a realizat că o oarecare schimbare de stil se impune. În loc să strige, bărbăteşte, „Money, Money!“, privea, şmecher, spre delicata şi perplexa noastră interlocutoare şi făcea – frecîndu-şi degetul gros cu arătătorul – gestul cu care, în limbajul dîmboviţean, semnalăm interesul pentru bani („Cît costă?“, „Dă şi tu ceva!“). Degeaba îi explicam amicului Tănase că gestul cu pricina nu e universal şi că, deci, doamna din faţa noastră n-avea cum să-l înţeleagă. „Lasă, tovule, habar n-ai, ăştia înţelege tot…“ 

În cele din urmă, am ajuns la organizatorul indonezian al conferinţei, profesorul de estetică Sutan Takdir Alisjahbana, proaspăt întors din Bali. I-am comunicat şi lui pretenţia suprarealistă a statului român de a căpăta despăgubiri pentru banii cheltuiţi „pe încredere“ în vederea… neparticipării mele la lucrările conferinţei. „Domnule dragă“ – mi-a răspuns bătrînul profesor – „nu pricep cum de aţi venit pînă aici şi n-aţi participat la întîlnirile noastre. Cît despre bani, daţi-mi voie să vă spun cum am finanţat conferinţa. Cu ceva timp în urmă, am fost la Stockholm, invitat la un congres de specialitate. După aterizare, avionul a făcut explozie. M-am aruncat, în ultima clipă, pe fereastră şi mi-am rupt ambele picioare. Compania aeriană vinovată de accident mi-a dat, drept reparaţie «morală», o importantă sumă de bani, pe care am investit-o integral în organizarea conferinţei de acum. S-au cheltuit toţi banii. Nu mai am cu ce să satisfac cerinţele dvs.“ 

Ajunsesem la limita răbdării. Niciodată nu fusesem pus în situaţii atît de umilitoare. Aşa că i-am spus ambasadorului: „M-am săturat! Dacă nu mă lăsaţi să plec acasă cu avionul următor, ies în stradă şi protestez public pentru sechestrare de persoană.“ „Dacă faceţi asta, va trebui să vă arestăm!“ – mi-a răspuns ambasadorul, mai în glumă, mai în serios. Din fericire, a doua zi, am primit vestea cea bună. Eram liber să plec, iar problema recuperării banilor rămînea în sarcina oficialităţilor române. Dar aventura continuă. Cu o zi înainte să vină avionul, mă sună ataşatul economic al ambasadei: „Tov. Pleşu, am şi eu o fetiţă de cinci anişori, pe care vreau s-o trimit acasă, la bunici. Aţi fi de acord s-o luaţi cu dumneavoastră?“ „Păi, e drum lung“ – am bîiguit perplex. „O să stea ea singură cu un necunoscut atîta vreme?“ „Da, e un copil drăguţ şi foarte cuminte. O să vă dau şi un bănuţ de buzunar pentru cazul că o vrea vreun suc sau ceva…“ Ce era să fac? M-am trezit la aeroport cu tînăra domnişoară, plus trei valize şi 5 rupii pentru eventuale „cheltuieli de călătorie“. Zborul spre Bucureşti includea o escală la Singapore, unde trebuia să prindem o cursă Tarom. Numai că la Singapore aflu că zborul Tarom s-a amînat cu 24 de ore! Bine, şi eu ce fac pînă mîine? „Foarte simplu. Luaţi un taxi pînă în oraş, dormiţi la un hotel şi reveniţi mîine pentru îmbarcare.“ „Cum să fac toate astea cu cinci rupii?! Dacă aş fi singur, aş rămîne în aeroport. Dar ce fac cu asta mică?“ „Nu pot să cred că n-aveţi în buzunar decît cinci rupii. Din ce ţară sînteţi?“ „Din România!“ „Aaa!“ – a zîmbit înţelegător omul de la ghişeu. „Ceaucecu!“ (Am apreciat, desigur, notorietatea planetară a „şefului“.) „Nu văd decît o soluţie: luaţi de peste tot chitanţe şi ele vor fi achitate, ulterior, de Tarom. În fond, e vina lor!“ N-aveam de ales. Am luat un taxi spre oraş. Şi taximetristul şi-a amintit de „Ceaucecu“, drept care a acceptat să-mi elibereze o chitanţă fără să plătesc cursa. Dar o să meargă chestia asta şi la hotel?

Pînă una-alta, m-am instalat la hotel, cu inima cît un purice. Dacă nu vor accepta, cum a făcut-o, generos, taximetristul, semnătura mea în locul plăţii cu banii jos? Deocamdată, aveam însă şi altă grijă. Trebuia să „administrez“ toaleta de seară a fetiţei. După o inevitabilă crispare iniţială, se mai dezgheţase şi începuse chiar să-mi facă mici confesiuni. De pildă că a decis să se facă dentist („Părinţii mei zic că ăştia cîştigă foarte bine!“). Una peste alta, ne-am împrietenit. M-am gîndit să comand cina în cameră, aşa încît, dacă nu funcţionează manevra cu chitanţa, să nu iasă scandal în public, la restaurantul hotelului. Am cerut, deci, telefonic, să fim serviţi via „room service“. Tovarăşa mea de drum a insistat să capete cea mai sofisticată îngheţată, cu mai multe etaje şi culori. Ce-o fi o fi, mi-am zis. Mică sau mare, nota de plată va constitui, oricum, o problemă. Ni s-a adus mîncarea, chelnerul mi-a prezentat socoteala, iar eu, cu o nonşalanţă scremută, am tras, în josul ei, o semnătură ţanţoşă. Spre stupoarea mea, omul s-a înclinat deferent şi a plecat. Nu tu o încruntătură, nu tu o bombăneală, nimic! Am mîncat cu poftă, am mai sporovăit una-alta cu simpatica mea parteneră, ne-am spălat pe dinţi, ne-am pus la pijama şi ne-am culcat. 

A doua zi, după micul dejun (inclus), am pornit spre aeroport. Nici astăzi nu ştiu ce s-a întîmplat cu chitanţele mele singaporeze. Au fost transmise Tarom-ului? Le-au plătit cei de la Tarom? Sau au fost asumate tacit, „creştineşte“, de gazdele noastre asiatice? Oricum, ne-am urcat în avion uşuraţi. Drumul spre casă era, în sfîrşit, garantat. În avion, am avut plăcuta surpriză să reîntîlnesc o veche colegă de liceu, Oli Pichineru, pe post de stewardesă. Am avut deci ocazia să aflu de ce a întîrziat avionul românesc cu 24 de ore. „Am avut, după decolare, o problemă tehnică şi a trebuit să aterizăm la Addis Abeba. Tehnicienii de acolo puteau rezolva defecţiunea, dar centrala nu a acceptat să plătească reparaţia în valută, aşa că au trimis, cu alt avion, o echipă de la Bucureşti. S-a făcut, chipurile, economie, deşi costul unui zbor suplimentar a depăşit, cu siguranţă, costurile în dolari ale depanării etiopiene…“ După această ultimă probă de eficienţă economică socialistă, am ajuns, cu bine, la Bucureşti. Bunicul fetiţei, în uniformă de general, şi-a preluat nepoţica şi valizele, uitînd, evident, să mă întrebe, măcar de formă, dacă n-aş vrea să mă ducă şi pe mine pînă în oraş. Dar ceea ce conta era că păşeam din nou pe tărîmul patriei. Aventura se încheiase.

Nu, nu se încheiase… Tov. Maliţa n-a întîrziat să mă convoace la dînsul, pentru lămuriri. „Nu prea te-ai descurcat!“ mi-a spus, în loc de bună ziua. Am rămas paf! „Cum adică să mă descurc?! Am fost pus în situaţii imposibile, penibile, inacceptabile şi îmi reproşaţi 

că nu le-am descîlcit?!“ „Uite ce e! – a sunat răspunsul ministrului. Matale ai umblat prin lume pe banii statului. Cîţi au, astăzi, şansa extraordinară să viziteze Indonezia? Trebuie să faci ceva care să justifice, cît de cît, cheltuielile: o serie de articole, cîteva conferinţe la sala Dalles, eventual o carte.“ „Bine, dar eu nu am nici o vină că lucrurile au luat-o razna! Probabil că nici nu vă închipuiţi prin ce am trecut!“ „Ei, uite, vezi, ăştia sîntem!“ – a conchis „binefăcătorul“ meu. „Vrem călătorii, vrem avantaje, dar cînd e vorba să dăm ceva în schimb, să punem osul la treabă, nu ne mai convine!“ 

Un mai bezmetic final al aventurilor mele nici că se putea imagina. I-am scris lui Mircea Maliţa o scrisoare indignată, pe care, cîndva, o voi publica integral. Nu mi-a răspuns niciodată. Dar acum, după 37 de ani, a găsit de cuviinţă să amintească episodul, într-o variantă resentimentar telegrafică: m-a trimis în Indonezia cu o treabă, dar eu m-am încuiat în hotel şi mi-am făcut de cap, după care m-am întors în ţară ca un profitor lipsit de caracter, finanţat din banii statului. Dl Maliţa a fost matematician şi futurolog. Sper sincer că pe tărîmul acestor discipline a fost capabil de ceva mai multă acurateţe. De „caracter“ nu pare să fi avut niciodată nevoie cu adevărat.