„Avem acasă un băieţel şi o fetiţă“ - interviu cu Laura MIHĂILESCU

Cînd ați decis să adoptați?

Deși poate pare greu de crezut, decizia de a adopta a venit extrem de natural pentru soțul meu și pentru mine. În momentul în care am aflat că este puțin probabil să avem un copil pe cale naturală, nu am luat nici o altă variantă în calcul. Am simțit amîndoi că, de fapt, așa trebuie să fie și că urmează un drum interesant, o căutare, că pornim într-o aventură, un quest de căutare a copiilor noștri.

La ce v-ați gîndit cînd ați pornit la drum și cum a fost, de fapt?

Atunci cînd decizi că vrei să adopți și faci și primul pas în direcția asta, nu știi efectiv la ce să te aștepți. Toată lumea îți spune că e greu, durează mult, sistemul nostru este greoi. Nimeni nu îți spune, însă, despre emoțiile din timpul perioadei de atestare ca familie adoptivă, despre momentul în care începi să îi faci loc în suflet unui copil pe care nu îl cunoști încă și nici nu știi cînd îl vei cunoaşte, dar știi că e acolo și că urmează să vină. Nimeni nu îți povestește despre oamenii superbi pe care îi întîlnești pe parcurs și care îți sînt alături (și aici mă refer mai ales la specialiștii din cadrul compartimentelor Adopţii – noi am avut nişte experiențe foarte plăcute). Am pornit la drum cu emoții și cu o cerere semnată pe care erau niște date despre copiii pe care îi căutam (și pe care le-am schimbat oricum în urma cursurilor de atestare), și am intrat într-un proces lung în care ne-am format ca părinți și ne-am pregătit pentru familia care a urmat.

Ce vi s-a părut cel mai greu în etapa pregătitoare?

Cea mai grea este așteptarea, și asta cred că o spune toată lumea. Cu cît îți propui însă să iei fiecare zi așa cum vine, fiecare emoție atunci cînd apare, cu atît va fi mai ușor. Noi am putea spune că sîntem norocoși, avem deja doi copii minunaţi la numai șapte luni de la obținerea atestatului.

Cît a durat procesul de adopție în cazul dvs.?

Ne-am decis să adoptăm înainte să ne căsătorim, în 2014. În decembrie 2014 ne am dus la Protecția Copilului şi am făcut informarea în vederea adopției, primul pas dintr-un proces lung, însă extrem de util. În septembrie 2015 am obținut atestatul, iar în martie 2016 avem acasă un băiețel și o fetiță.

Care au fost temerile dvs.? 

Nu mi-a fost nici o secundă teamă că nu ne vom descurca sau că vom avea probleme cu copiii. Cele mai mari emoții au fost înainte de zilele în care i-am văzut, pentru că m-am întrebat mereu dacă voi simți din prima că sînt copiii mei. Am simțit. Este un sentiment care nu se compară cu nimic. 

Ce vă amintiți din ziua în care v-ați în­tîlnit?

Cînd mi-am ținut băiețelul în braţe pentru prima dată avea o lună și jumătate. Am plîns de fericire. Cînd mi-am văzut fetița pentru prima dată, primul lucru pe care l-a spus a fost: „Ați venit? De cînd vă așteptam“. Am plîns de fericire din nou. 

Ce a urmat?

A urmat perioada de vizite. Cred că, de fapt, e cel mai greu lucru. Să îți vezi copilul plîngînd la plecare și să știi că nu îl poți lua cu tine este îngrozitor. Partea bună este că, la noi, a durat fix o lună.

Cum a fost prima voastră zi împreună?

În prima zi cu băiețelul nostru am stat și ne-am minunat de fiecare moment în care respira, l-am păzit ca pe cel mai de preț lucru. În prima zi cu fetița noastră am povestit despre familia noastră și cum am ajuns să ne găsim în lumea asta mare. 

Cîți ani aveau atunci și cîți au acum?

Nectarie avea aproape 2 luni cînd ne am găsit, acum are puțin peste un an. Maria are 4 ani şi ne-am găsit acum două luni.

Ce au zis cei din jurul dvs. despre această decizie?

Unii te susțin, alții te critică, mulți nu zic nimic. Cel mai important este că părinții noștri ne susțin și ne ajută enorm cu cei mici. Avem și mulți prieteni care au adoptat și care ne sînt alături. În momentul în care îți iei copiii acasă, nici o părere nu mai contează, oricum.

Cum o să le spuneți?

Povestea familiei noastre este simplă. O încurcătură a trimis copiii în burticile altor femei, care şi-au dat seama că nu sînt copiii lor și care i-au dus pe copii la centru pînă cînd familia lor adevărată îi va găsi. Cu ajutorul oamenilor minunați de la Adopții, căutarea a fost un succes și în final sîntem împreună, așa cum ar trebui. Copiii care ajung în burtici greşite sînt speciali și superiubiţi, și se numesc copii adoptați. Fetița mea spune povestea familiei noastre cu mîndrie, tuturor.

Cum ați descrie viața voastră de acum?

Ne adaptăm. Rîdem mai mult, dansăm mai mult, ne uităm la desene animate. Ne emoționăm mai mult, sîntem mai îngrijoraţi, colorăm, pieptănăm prințese cu părul lung și știm cine este Plușica. În ­rest, e cu și mai multă iubire.

Laura Mihăilescu este marketing manager.

a consemnat Ana Maria SANDU