„Aveam cartea în minte cu multă vreme înainte să mă apuc să scriu“ - interviu cu Immanuel MIFSUD

Este una dintre cele mai cunoscute voci ale literaturii contemporane din Malta. Poet, prozator, cercetător în domeniul teatrologiei, Immanuel Mifsud e un intelectual angajat şi un autor care a produs controverse încă de la primele publicaţii. Romanul În numele Tatălui (şi al Fiului) i-a adus, printre altele, Premiul naţional de literatură.

Una dintre mizele acestei cărţi, o carte pe care ezit s-o numesc roman, este tocmai că e atît de ancorată în realitate. E o carte parţial autobiografică, dar în mare măsură e biografică, pentru că vorbesc despre tatăl meu, despre relaţia noastră. Ezit să mă gîndesc dacă în această poveste există şi un strat de ficţiune. Sînt imagini care mi-au rămas, amintiri, gînduri; în fine, scriu acolo despre ce s-a întîmplat şi despre ce s-ar fi putut întîmpla. Dar încerc să reflectez şi asupra a ceea ce s-ar putea întîmpla în viitor. Cartea are forma unui roman, ca să zic aşa, pentru că spune o poveste. Dar – dacă-mi acceptaţi această figură de stil – e o poveste adevărată.

O poveste adevărată pe care o scrieţi, în cea mai mare parte, la persoana a doua...

E o carte ciudată chiar şi pentru mine, căci am încălcat convenţiile pe care le-am dezvoltat pentru mine însumi. N-am premeditat nimic. Ca să fiu poetic – dacă îmi permiteţi să fiu poetic în timpul acestui interviu –, aş spune că această carte s-a scris singură, ceea ce, evident, nu e adevărat. Am simţit o energie specială, era ceva diferit de ceea ce obişnuiesc să simt cînd îmi scriu textele obişnuite. Cu siguranţă, toate emoţiile din carte, toate gîndurile, toate imaginile erau în mine de multă vreme. A venit momentul cînd s-au mutat în literatură. Dar aveam cartea în minte, cu multă vreme înainte să mă apuc să scriu.

Cartea evocă şi perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Care a fost rolul Maltei?

A fost o perioadă de mare suferinţă. Căci Malta era singurul petec de pămînt din Mediterană care nu aparţinea fasciştilor sau naziştilor. O insulă necucerită înconjurată de mare şi de Italia sau de altele, deja ocupate de Germania nazistă. Convoaiele cu mărfuri destinate Maltei, transporturi de hrană, de lucruri de primă necesitate, provenind din Marea Britanie, erau interceptate de Marina militară a ţărilor respective. Oamenii erau în pragul înfometării. Asta era cea mai mică dintre probleme. Malta era bombardată zi şi noapte, ba de aviaţia italiană, ba de Luftwaffe. Dincolo de pierderile de vieţi omeneşti şi de pagubele materiale importante, aceste bombardamente au produs şi sute, mii de refugiaţi. Oamenii se deplasau din sudul Maltei, atacat puternic – căci acolo se aflau obiectivele militare strategice, porturile, docurile, depozitele de muniţii şi arsenalul – către nord sau către insula vecină Gozo, zone subdezvoltate şi neinteresante pentru atacatori. După ce s-a predat Italia, au scăzut şi atacurile Germaniei. În ’52, convoiul Santa Maria a reuşit să spargă blocada şi să ajungă în Malta.

În ce măsură moştenirea celui de-al Doilea Război Mondial e încă prezentă în discursul public?

În toate ţările prin care am trecut şi care participaseră într-un fel sau altul la al Doilea Război Mondial, în Polonia, de pildă, sau în statele din fosta Iugoslavie, am simţit că memoria războiului e încă foarte vie. În Malta, se petrece un fenomen sociologic interesant. În generaţia celor care au luptat în acest război – cea a tatălui meu –, cei foarte puţini care sînt încă în viaţă vorbesc adesea despre asta; s-au scris şi cîteva cărţi despre război, cele mai multe de memorii. În mod bizar, ca să nu spun de-a dreptul nefiresc, nu există un sentiment de ranchiună cu privire la puterile care ne-au atacat. În Malta, oamenii se simt foarte legaţi, cultural, de Italia, şi această legătură nu a fost ruptă după război, oricît de mult s-au străduit britanicii să ne separe. Nu avem nici o problemă nici cu germanii. Nu e o chestiune de iertare, e o chestiune de uitare. Asta şi pentru că în Malta am avut mereu senzaţia că ăsta nu e războiul nostru. În schimb, în anii ‘60, partidul socialist a reuşit să insufle un sentiment antibritanic puternic. N-am rezolvat încă relaţia cu trecutul.

Care credeţi că e rolul scriitorului în tratarea acestei relaţii?

Cărţile despre război sînt în primul rînd memorii, jurnale, interviuri cu supravieţuitori şi cu veterani. Cît despre cărţi de ficţiune, de abia dacă găseşti unul sau două titluri. Dar nici acestea n-au fost scrise de autori maltezi, ci de scriitori britanici care au trecut prin Malta. Găseşti sute de romane mai bune sau mai proaste despre Ordinul Sfîntului Ioan (Ordinul Ospitalierilor), dar sînt doar două cărţi de ficţiune din al Doilea Război Mondial. Eu însumi nu mi-am propus să scriu un roman despre război, dar am vrut să privesc războiul din perspectiva unui veteran (care a fost tatăl meu) şi al celui născut după război (cum am fost eu). E o carte foarte personală, dar fundalul e politic, e vorba de cum integrăm acest trecut şi de ce ne leagă de cei care au trecut prin război.  

a consemnat Matei MARTIN