Avatarurile (auto)secularizării
- sau despre riscul unei apetenţe uşor telurice a Bisericii - Teza părintelui André Scrima privind "re-autentificarea creştinismului prin retragerea în catacombe", cît şi expunerea de motive a lui H.-R. Patapievici, încheiată cu apelul la "re-găsirea celeilalte puteri, care nu e a dominaţiei şi în numele căreia a venit Bunăvestirea", devin, cu fiecare zi, imperativul categoric, menit să ducă, din partea Bisericii, la un nou canon religios-cultural, la un alt demers nomic, la reiterarea aristofiliei de tipul trezvirii patericale. Sau, cu alte cuvinte, să propună un alt tip de chivernisire şi "promovare" a revelaţiei, a tezaurului moral, estetic, etnic şi liturgic, la o altă manieră de a face apologie (bazată exclusiv pe expunere), la un alt mod de prevalenţă şi afirmare a mesajului: prin solemnitate, eleganţă, amplitudine, o anumită sfială, prin probitate, condescendenţă şi detaşare. Pe de altă parte, prin asumarea (şi) a tabieturilor, practicilor şi aspiraţiilor mundane, prin apetenţa faţă de ispita dominaţiei de orice tip, s-ar putea ca Biserica să-şi antameze, mult mai devreme decît s-ar fi putut prevedea pînă mai ieri, avatarurile (auto)secularizării. Şi aşa, iată, în loc să fim insinuaţi şi uimiţi de Taină, ne putem trezi copleşiţi de ritualizarea a tot soiul de tăinuiri. Asta ca ipoteză, deocamdată; şi ca temere, doar în cazul în care s-ar încerca subtilitatea "transferului veneraţiei faţă de sacru în interpunere" (citeşte: în obiecte, în inovaţii cultice, în sindrofii sacro-ludice, în cultivarea obsesivă a fricilor şi anxietăţilor, în discursul de tip clamoros sau apocaliptic etc.). Cîtă vreme sacrul ar trebui să rămînă lumea pe care dorim de profundis să o descoperim ca pe un spaţiu alb de fidelitate, de conversiune, de provocare la cunoaştere şi reflecţie, de iscodire a adevărurilor şi dramelor, a sublimului şi candorii, a bucuriilor şi sfîşierilor, ca pe un liman al re-găsirii. Înţelegînd şi acceptînd omul ca fiind apoteoza creaţiei divine, pe cale de consecinţă, el, omul, trebuie să fie un apologet al timpului pur, al gîndului curat şi adevărului "de sus", stări deloc abstracte şi apte să ordoneze moral istoria. Şi pentru că, iată, sîntem pe calea integrării, indubitabil se va porni o anumită convergenţă care va să cocheteze şi la noi cu mirajul raiului pămîntesc, cu comoditatea spirituală, din perspectivă religioasă, cu teribilismul propriei suficienţe din partea omului nou; ei bine, tocmai acum, şi în continuare, Biserica trebuie să vină în întîmpinare cu replica duhovnicească şi să promoveze răspicat şi asumativ principiile care-i definesc propriul axis: iubirea, crucea răbdării, restituirea "vremii celei îndemînatice", pocăinţa de tot răul şi urîtul pricinuit, promovarea mecanismului tainic al iertării greşiţilor, recuperarea sufletelor. Lucrarea Bisericii, prin încărcătură, mesaj şi semnificaţie, este, dacă vreţi, însăşi iconomia mîntuirii omului în acţiune şi se consumă "în pragul misterului, pragul dintre două sau mai multe lumi", pentru că orice segment de timp trebuie să fie o plinire a vremii, care să re-înnoade punctul esenţial în care s-a întrerupt filiaţiunea omului cu Creatorul său. Or, dat fiind faptul că o atare realitate consonează cu Taina şi Minunea, este limpede că nu se pot interfera, în lucrare, nici preceptele, nici influenţele, nici interesele, nici ispitele, nici "daniile" (care nu sînt curate, nu sînt rupte din viaţă şi nu sînt încununare a iubirii) din partea lumescului; tocmai pentru că în lucrarea Bisericii nu poate opera "soluţia profană a inteligibilităţii", ci totul se petrece în dimensiunea spiritual-metafizică, în spaţiul sacrului şi al credinţei. Să ne reamintim, doar, cum imediat ce au încercat înţelegerea cu diavolul (finalitatea înţelegerii în cauză era tocmai accederea la dominaţie), protopărinţii noştri n-au mai fost pe-atît de liberi şi pe-atît de frumoşi, pe cît i-a lăsat Dumnezeu. Ba, mai mult, mirajul voluntarismului, al ascensiunii, al iubirii de stăpînire, al concupiscenţei şi complicităţilor s-a insinuat tot mai consistent în inima şi mintea lor. O anumită dispoziţie perversă şi insidioasă spre parvenire, voluptate şi frivolitate prinse a fi prevalentă. Aşadar, beţia simţurilor - spectrul depăşirii propriei condiţii - a făcut să "fileze lămpiţele" primilor locatari edenici. Or, este cunoscut că orice infidelitate, cît şi lezarea de orice fel a frumosului moral va să eşueze finalmente în derizoriu şi apăsarea vidului. Iar dacă vanitatea s-a substituit bunului simţ, recunoştinţei şi smereniei, este (a fost) inevitabilă pentru om o perioadă de excludere, tocmai pentru a realiza singur amploarea pierderii. Totul - şi demersul pedagogic, şi procesul expiator - a pornit de la Dumnezeu, iar începutul împăcării s-a făcut prin Bunavestire. Or, tocmai asta este (trebuie să fie) lucrarea Bisericii: permanentizarea începutului şi lipsa oricărei apetenţe telurice, alta decît a-i sluji şi iubi pe oameni. Preotul Iosif Zoica-Teiuş este consilier cultural la Arhiepiscopia de Alba Iulia.