Avakin School

Înainte de pandemie, prin februarie, la fiica mea a venit în vizită o prietenă. Cei care sînt părinți știu că întîlnirile dintre fetițele din mediul urban, segmentul middle-class, înseamnă și geamantane de jucării cărate de părinți între casa-sursă și casa-destinatar. Dar e frumos: revederile sînt vesele, zgomotoase și colorate. Timp de ore bune, după ce revarsă conținul geamantanelor pe covor, fetițele nu fac altceva decît să îmbrace, dezbrace și să accesorizeze ținute. Asta pînă la un punct, pînă la borna „Nu mai avem haine frumoase!”. Moment în care migrează către online. Intră pe diverse aplicații unde îmbracă și dezbracă păpuși virtuale în grup. Cel mai des, în perioada aceasta, fiica mea accesează jocul Avakin Life.

Online, totul este mai strălucitor, pentru că personajele „au chiar și păr de aur!”. În plus, aplicația le permite să fie împreună și cu alte prietene cu care fac troc: schimbă fuste, rochii, ochi de diverse culori, păr aranjat în bucle, păr-drept-dar-de-aur, poșete, după niște socoteli care par să sfideze puțin matematica scorțoasă de la școală și primele capitole din manualul de economie de liceu.

Spre finalul vizitei despre care vă povestesc, fiica mea și prietenele ei crescuseră așa de frumos un personaj, că au ajuns să-i organizeze nunta. Avatarurile tuturor celor patru prietene care s-au jucat împreună erau dichisite, ornaseră sala de dans, stabiliseră și meniul, dar aveau o problemă: le lipsea preotul. S-au gîndit să-l roage pe fiul meu să joace acest rol. Ca să nu dea piept cu accesele misogine ale fratelui ei, fiica mea a apelat la mine să-l implor să descarce aplicația, să-și facă un cont, apoi să devină preot și să oficieze nunta. Sau, în fine, să le împrumute lor puțin telefonul ca să facă toate astea. Pentru că, de fapt, ele nu aveau nevoie de o persoană reală, ci de un nou dispozitiv electronic pe care să creeze un preot – telefonul meu era deja bucătar…

Ușurința cu care aceste fetițe de nouă-zece ani se pricep se reconcilieze întîlnirea dintre real și virtual nu ține de vreun talent special. Aceasta este normalitatea pentru mulți copii din mediul urban, cu o situație financiară care le-o permite. Sînt copii pe care mediul online nu-i inhibă, pentru că îl folosesc zilnic pentru ce are el mai bun să le ofere: informație, entertainment și nevoia de apartenență la comunitate.

Cum s-a pliat școala online – ivită din neant, știm… – pe acest „fundal”? Păi, cum a putut…

„Formatul” școala online la care au participat fiica și fiul meu a fost unul apropiat de cel al „reţelei intergalactice” a anilor ’60. Sau, coborînd în istoria mijloacelor de comunicare, aș putea spune că între „serviciul de mesagerie” cu porumbei al grecilor și perșilor și felul în care s-a desfășurat școala online a copiilor mei nu este o mare diferență. Timp de trei luni, nimeni nu s-a auzit cu nimeni, cei mici doar au primit și au transmis, pe mutește și contracronometru, teme via Google Classroom. O formulă „lucrativă” care a acoperit doar nevoile cognitive ale elevilor, ocolind strategic planul de a-l privi pe celălalt în ochi – chiar și cu ajutorul Zoom – și, în general, cam tot ceea ce ține de socializare și de inteligența emoțională. Asta deși s-a vorbit atît de mult în primăvara aceasta despre presiunea socială, despre incertitudinile și haosul psihologic care au însoțit pandemia, despre nevoia de reziliență și de dialog.

În toate lunile acestea de chin, m-am întrebat adesea dacă educația în sistem online de la școala unde învață copiii mei – o școală competitivă din centrul Bucureștiului – ar fi putut arăta altfel. Privind realist, mă tem că răspunsul este nu. Și asta pentru că nu a existat acea baghetă magică pe care, dacă am fi acționat-o, dascălii s-ar fi putut transforma peste noapte în specialiști IT cărora să nu le mai pese de programa școlară încărcată. În lipsa unor programe de formare continuă, care le-ar fi permis să fie deja familiarizați cu mediul online, profesorii au oferit atît cît s-au priceput, cît le-a permis programa și cît le-au cerut rapoartele de la inspectorat.

Întrebarea este cît ar fi putut copiii mei și colegii lor să crească cu ajutorul școlii online și nu i-a putut ajuta nimeni. Poate că este o întrebare ușor indecentă, într-o țară în care rata de abandon școlar este în creștere și în care mulți copii pleacă și se întorc flămînzi de la școală. Dar este o întrebare pe care eu mă ambiționez să o las să plece către potențialii cititori, pentru că ceea ce semnalez eu reprezintă, cred, o altă formă de ignorare a elevului. O bucată din puzzle-ul numit „încă o generație de sacrificiu”, într-un sistem de educație care ne ține legați ombilical de școală și unde elevii sînt parte a unei culturi a învățării despre care autoritățile nu-și imaginează că poate trece dincolo de curtea școlii.

În viața mea de părinte, școala online nu a venit singură. Odată cu ea, în cotidianul meu a intrat ceva ce seamănă cu o ceapă: cîteva straturi de griji legate de teme și deadline-uri, cîteva straturi de neliniște cu privire la echilibrul emoțional al copiilor, cîteva straturi de mînie declanșată de bîlbîiala autorităților și tot așa…

În mod naiv, în iunie am sperat că toamna ne va găsi un pic mai organizați. Deocamdată, însă, situația pare dominată de incertitudini și de angoase și, mai ales, populată de multe nereguli care sînt băgate sub preș, chiar în fața noastră. Mai este foarte puțin pînă începe noul an școlar, iar cei mai mulți dintre noi ne-am plictisit deja de gafele ministrului Educației și Cercetării. Ce va urma, vom afla, inevitabil, din mers.

Oana Boca Stănescu este manager cultural (Headsome Communication) și mama lui Marc (12 ani) și a Sarei-Iudit (10 ani).