Autoportret cu principii

17 septembrie 2014   Tema săptămînii

Nu prea ştiam de unde să încep articolul acesta. Dar ziua mi-a fost începută de altcineva, care i-a dat ritmul – şi a dat să îi scrie sensul… Un telefon (necunoscut), la opt trecute fix, în vremuri de concediu; răspund, totuşi. Vocea unei foste colege, de mult plecate din ţară (şi nemaiauzite de mine de-atunci), care mă salută şi trece repede la esenţă: „Uite, tu, de ce te caut. Am scris o carte, auzi, am scris un roman. Şi am venit acasă, îs aici, şi am lansarea romanului mîine, la… Şi am auzit că tu eşti cea mai tare de pe-aici, te-ai ajuns, eşti prof universitar, ce mai, eşti tare, şi vreau să vorbeşti tu mîine la lansare despre cartea mea.“ Îi spun, cît de ferm pot, că nu vorbesc niciodată despre cărţi pe care nu le-am citit, şi refuz invitaţia. Insistă: „Hai, mă, că nu trebuie s-o citeşti, trebuie să zici ceva de bine despre ea, ca la o lansare. N-o să ştie nimeni că n-ai citit-o… Hai, mă, nu fi afurisită… etc.“ Discuţia se încheie cu supărări şi reproşuri. Desigur, dacă nu vreau să vorbesc despre romanul ei pe necitite, colega nu mi-l mai oferă, num’-aşa, cadou. Răsuflu uşurată: de fapt, rugămintea aceasta hei-rupistă m-a scutit de un alt fel de refuz, mai greu de formulat elegant. Îmi amintesc de plecarea colegei din ţară (cam pe cînd se schimba mileniul pretutindeni şi românii începeau să circule mai liber), în toiul unei anchete enorme despre cum furase pe unde lucrase. Cu aşa realizări, colega mea îmi lăsase un gust amar şi-o amintire aşijderea. Între timp, infracţiunea s-a prescris – e prima ei întoarcere acasă, şi încă în ipostaza de scriitoare! Nu aş fi vrut să lansez cartea unui hoţ, dar probabil că aş fi inventat un motiv, evitînd să-i spun de-a dreptul că nu îmi doresc să mă afişez cu ea, nici chiar acum, nici preţ de o lansare de carte.

Mic exerciţiu de fixare, acum: cîte principii am respectat eu în episodul acesta? Enumăr repede: principiul de a rămîne cît mai politicos cu interlocutorul, chiar dacă sentimentele mele faţă de el sînt violent negative; principiul de a nu vorbi/scrie/judeca o carte pe care n-am citit-o; principiul de a nu răspunde înjurăturii, jignirii etc. cu o altă înjurătură; principiul de a nu mă însoţi cu cine nu îmi seamănă (OK, pe acesta l-am aplicat prin eschivă, m-au ajutat celelalte principii…); principiul de a spune Nu atunci cînd vreau să spun Nu. Nu sînt cam multe principii pentru o situaţie aşa de mică şi benignă? Întrebarea aceasta mi-a fost pusă adesea, cînd invocam respectarea unor principii – ca şi cum principiile ar fi ceva greu, mare şi impozant, care ar arăta ridicol alături de minusculele situaţii ale cotidianului nostru.

Întotdeauna am răspuns cu „Nu“ întrebării de mai sus, din convingerea că întreaga mea viaţă, cu măruntele şi marile ei momente, se desfăşoară conform unor principii, induse mie prin educaţie (altfel nu se poate, principiile nu sînt codate genetic), şi pe care le respect chiar atunci cînd nu conştientizez acest lucru. Ele se referă la normele morale ale lumii mele (ale lumii noastre? vă alăturaţi mie în acest exerciţiu de principialitate?), fără de care lumea mea s-ar prăbuşi în haos, în acel haos ce ameninţă mereu la marginile ei poroase. Dacă mă duc să plătesc îngheţata în magazin, după ce am luat-o din frigiderul de afară, şi nu plec cu ea, pur şi simplu, e pentru că nu fur. Şi mă aştept ca nimeni din jurul meu să nu o facă. Dacă admir poşeta unei trecătoare, fără să i-o smulg din mînă şi s-o iau la sănătoasa, nu e pentru că nu mai pot să o iau la sănătoasa în mod eficient, ci pentru că nu rîvnesc la averea altuia. Dacă îmi mai iau şi un jerseu la plecare (deşi îmi va fi foarte cald peste zi, ştiu dinainte), la rugămintea mamei mele înfrigurate, nu e pentru că sînt prea docilă, ci pentru că şi prin asemenea gesturi mici înţeleg să îi cinstesc pe tatăl meu şi pe mama mea. De fapt, cele 10 porunci, înrădăcinate în mine. Dezvoltate în principii care nuanţează poruncile biblice şi le adecvează contextului istoric în care trăiesc şi meseriei pe care o practic (amestec inefabil de bucurie a vocaţiei împlinite şi inerţie în aşteptarea apropiatei pensionări), mediului familial şi social unde îmi duc viaţa prea singura…

Fără să simt deloc o disproporţie, aceleaşi principii (mari, după unii, ca şi cum ar exista furturi, crime, incesturi şi alte preacurvenii sociale acceptabile pentru că sînt mici, faţă de altele inacceptabile pentru că sînt mari) îmi justifică toate nivelele deciziilor. Mi-aş dori să fie aşa pentru toată lumea din jurul meu, dar am înţelepciunea (vîrstei…) de a nu mai aştepta asta. Cunosc oameni absolut rezonabili pentru care aruncarea gunoiului menajer lîngă tomberon e acceptabil, în vreme ce exploatarea aurului cu cianuri în vreo depărtată provincie a Planetei e inacceptabilă. Cunosc vegetarieni respectuoşi cu vacile din abatoare, dar care îşi abandonează cîinele la plecarea în concediu. Mă revoltă cetăţenii furioşi că le-au furat (romii) maşina peste noapte, dar care pretind liniştiţi o diplomă, funcţii şi posturi, pe baza unei lucrări plagiate. „Favoritul“ meu, pe o scară ironică, e bărbatul de succes (în afaceri, în viaţă…) care îi explică amantei sale că nu poate admite ca preşedintele ţării sale să fie la cheremul unei blonde. El e întotdeauna un bun român. În pereche cu femeia (de succes şi de înalte prinţipuri) care ţine toate posturile şi înjură de toţi sfinţii (acum, în lumea noastră, fiind la fel de cool să înjuri la greu dacă te ţii de upper-class, ca şi să mergi la biserică săptămînal, dacă nu ai fost botezat la naştere). Ea e întotdeauna o bună creştină.

Cum mă simt, respectîndu-mi principiile? Poate că nu m-aş simţi nicicum în mod deosebit, dacă lumea din imediata mea apropiere nu m-ar face să simt, acut, pe proprie piele, ca să zic aşa, momentele cînd, respectînd principii, îi provoc neplăceri. Desigur, dacă aş şti că foloseşte la ceva să visez, aş visa la o lume în care respectarea principiilor morale să fie de la sine înţeleasă pentru toţi, universal aplicată, firească şi uşoară, ca trecerea cuţitului prin unt şi a peştelui prin apă. Mă doare, nevindecabil, întotdeauna, momentul acela în care, sub ochii reprobatori sau înţelegători sau admirativi sau opaci ai celor din jurul meu, eu mă ţin de un principiu, şi cei din jurul meu, nu. Ştiu dinainte că, la un minim exerciţiu democratic, precum votul, voi pierde (eu cred că furtul de orice fel trebuie pedepsit conform legii – dar colegii mei pot considera că a pedepsi studentul dovedit ca plagiator înseamnă „a strica viitorul bietului copil“ şi vor vota pentru iertarea, in extremis, a hoţului); ştiu dinainte că voi pleca din orice „for decizional“ al mediului meu academic, unde nu voi reuşi să impun respectarea unor principii (anul acesta am demisionat din Senatul universităţii mele pentru o problemă de „transparenţă decizională“ şi de „solidaritate colegială“, de altminteri principii pe care le consider esenţiale într-un climat academic sănătos; dar e la fel de adevărat că demisia mea s-a justificat prin „motive personale“…). Mă dau deoparte, plec, accept deciziile majorităţii democratic exprimate (OK, şi acesta e un principiu, chiar dacă el se aplică în defavoarea altor principii, cu atîta uşurare cîtă uşurinţă), fac toate acestea cu speranţa că măcar studenţii mei vor vedea ce fac şi unii din ei, cei aleşi (cei sortiţi aceleiaşi singurătăţi principiale?), vor înţelege şi îmi vor urma exemplul. Profesoară pînă la capăt, înţeleg să fac din respectarea principiilor tot o lecţie, chiar dacă una discretă.

Nimic mai trist (şi mai periculos), însă, decît o lume în care respectarea principiilor devine o chestiune de opţiune personală. Dacă eu înţeleg să respect principiul de a nu fura, şi să cer pedepsirea celor care o fac, alături de mine poate trăi (liniştit?) şi se poate înmulţi comunitatea celor pentru care principiul este, dimpotrivă, „pupă-l în bot şi-i papă tot“. Pentru că, aşa cum ne învaţă acelaşi autor (iar noi, românii, ne admirăm marii clasici, din principiu, după cum admirăm „Mioriţa“ şi pe Ştefan cel Mare), „o soţietate fără prinţipuri va să zică că nu le are“.

Cum mă simt, aşadar, trăind după principii morale înalte? Răspund la întrebare, pentru că – din principiu – am răspuns întotdeauna întrebărilor dilematice. Mă simt foarte singură în lume şi foarte bine în coconul familial. Iar faptul că aceste două spaţii sînt atît de diferite îmi creează, la rîndul lui, un uriaş disconfort.

Ioana Bot este profesor de literatură română la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca.

Mai multe