Autodenunţ despre o degustare în orb şi mut

Limpede ca un Cuvée Amélie: să vorbești despre vin în cultura română devine un must!

Nu, nu e doar un joc de cuvinte, cum ați putea crede. Și nici un exemplu de gîndire deziderativă din lungul șir de promisiuni-jurăminți cu care ne parfumăm, neobosit, atunci cînd vine vorba de Europa. Cred că putem vorbi despre vin ca despre un fenomen al rafinamentului cultural din cel puțin două motive comensurabile: crește mereu cantitatea de vin consumat pe gură de român, iar gama (ce cuvînt muzical!) se diversifică tot mai mult. În ceea ce privește argumentele mai puțin comensurabile, eu îmi imaginez că un ipotetic papilometru gustativ așezat pe papilele colective ar indica o rafinare a gustului propriu cu mult peste ritmul de rafinare a gustului cultural. Avînd ca punct de plecare anul 1990, firește.

Dar să cupajăm (etimologic, să tăiem) considerațiile generale și să vedem cum poți deveni expert oenolog în două săptămîni. Glumesc, evident, dar mi se pare de bun augur că, deocamdată, nu există asemenea cărți sau rețete, după modelul rețetelor magice de slăbit sau de învățat limba engleză peste noapte. Glumesc și nu prea, fiindcă, la începutul uceniciei mele în ale Vinului, am lăsat impresia unei expertize dincolo de bietele virtuți al senzorilor mei pentru vin.

Așadar, acum vreo șapte-opt ani, într-o duminică, împreună cu soția mea, baricul desăvîrșirii mele interioare (o metaforă din lirica feminină burgundă), am fost invitat la un vin bun, de un prieten, Vali M., acasă la el. Vali tocmai începuse și el ucenicia într ale vinului cu Andy H., așa că ne a alintat cu delicatese culinare și cu un minunat vin. La plecare, mi-a spus: „Uite aici două sticle, să vezi ce-i cu vinul ăsta pe îndelete!“ Bucuros, am mulțumit și gata. Nu mai băusem așa ceva. Acasă, am căutat pe net și am descoperit că era un vin la vreo 55 de euro. Cît să vă imaginați că am băut din el cam cum îți pui picături în ochi.

La vreo două săptămîni, a urmat o tradițională degustare la Oenotecă. În sala de fumători – ce vremuri, se mai fuma pe atunci în spații închise –, o degustare în orb. Vali le propusese prietenilor o sticlă învelită în pungă de hîrtie opacă, despre care fiecare spunea ce și cum. Cînd am intrat, Vali, uitînd că fusesem la el și că mă cadorisise cu vinul, m-a invitat să îmi adaug și eu o părere: „Ia să vedem ce spui tu că avem aici!“ Evident, la primul nas am știut instantaneu că era vinul cu pricina. Dar nu am reacționat imediat. Am oftat, am zis, alene, că e un vin spaniol, s-a lăsat liniștea, am rotit paharul din poignet, am așteptat să se prelingă piciorul, mi-am cazat nasul în pahar cu voluptate, am spus cu voce gravă, de medic radiolog, „e din 2007“, am ­luat gurița regulamentară, am plimbat divina licoare prin gură solemn, am privit paharul în contrejour, am așteptat vreo zece secunde și m-am autocitat ca și cum aș fi citit un verset din Biblie: „Evident, e din 2007“. Apoi, în liniștea respectuoasă, am spus cîteva despre terroir, despre oenolog și, în fine, după ultima plescăială doctă, am susurat numele vinului.

Vali, evident, a exclamat a ad­mi­ra­ție, iar ceilalți au rămas muți. Erau acolo persoane care își pot permite asemenea vinuri și sînt mult mai obișnuite cu rafinamentul gastronomic decît mine. Drept care am conchis așa: „Vă rog să nu îmi admirați rafinamentul nasului și al papilelor gustative! Vreau să constatați doar că beau cu mult peste ceea ce cîștig!“ Evident, a fost un rîs general, dar numai lui Vali i-am spus secretul.

Da, așa cum alții au povești glorioase din armată, eu am mica mea gloriolă de oenotecă și, dincolo de minciuna pioasă, mă amuz de fiecare dată să o povestesc cu cei care iubesc vinul. O povestesc și pentru amuzament, dar și pentru încă două pricini poate mai importante. Mai întîi, fiindcă, adesea, ceremonialul degustării vinului devine, pentru „ucenici“, prilejul unor scenete de felul celei în care eu însumi am jucat. E un fel de balet pe care interpreții îl exprimă, cel mai adesea, cu solemnitatea stîngace a unor copii ce învață altfel deplasarea în spațiu. Apoi, fiindcă mi se pare că degustarea în orb, de regulă, stabilește ierarhii. Or, persoanele alături de care am început să iubesc vinul mi-au dat să înțeleg ceva ce nu bănuiam înainte de a-i fi cunoscut: nu există cel mai bun vin, ci există cel mai potrivit vin. Iar această așezare în context înseamnă și dragul vinișor de masă, și vinul rafinat pentru o anume mîncare. Dar, mai ales, am observat pe limba mea că vinul are ceva unic: e într-un fel cînd îl bei singur acasă, și altfel cînd îl povestești cu cineva. Știu asta fiindcă am băut același vin acasă și la Dobrușa, de pildă, cu Irinel și Valeriu Stoica citind Radu Stanca. Sau cu Mircea Mihăieș, Mădălin Bunoiu și Camil Mihăescu (Grupul 3100, de la inițialele noastre: MMMC) citind din poezia lui Cărtărescu sau vorbind cu Biju (Ioan T. Morar) ce se entuziasma, pentru noi, de la el, din Provence. 

Marcel Tolcea este prof. univ. de filozofie la Universitatea de Vest din Timișoara.