Aurul pur, urina sinceră

La o primă vedere, autenticitatea pare o temă mai degrabă auxiliară și o preocupare relativ recentă: „Nevoia de autenticitate a căpătat contur abia spre finalul secolului al XIX-lea, odată cu apariția producției în masă și a consumerismului”, consideră Miles Orvell; dar intensitatea și amploarea dezbaterii pe care o prilejuiește ne amintesc că autenticitatea își trage seva din străvechea temă capitală a adevărului (chiar dacă ea poate deveni, ca exces al axării pe sine, tocmai opusul adevărului). Vastitatea discuției despre autenticitate ne arată că aceasta nu a murit, cum îndeobște se spune, ci a rămas, cum era și pentru existențialiști, o temă „de viață și de moarte” (Julia Straub) – fie și pentru simplul motiv că „investiția colectivă în autenticitate e atît de mare, încît nu ne mai putem descotorosi de ea, nici chiar după decenii de deconstructivism și anti-esențialism” (Virginia Richter).

Lionel Trilling pune autenticitatea în legătură cu sinceritatea, un precursor de talie mai mică al ei, care caracteriza, la origini, obiecte, nu persoane. Se spunea despre un vin că e „sincer”, în sensul de „curat, nefalsificat” (fără nuanța peiorativă a vinului „cinstit”, adică „fără mari pretenții”). În limbaj medical, se vorbea, bunăoară, despre urina „sinceră” sau „limpede, curată, sănătoasă”. Potrivit dicționarului englez al lui Johnson, termenul începe să fie folosit abia la începutul secolului al XVI-lea pentru persoane și comportamente, ca în „viață sinceră”, în sensul de viață „bună, deplină, consecventă”. Semnificația actuală de „franc, neprefăcut, fățiș” apare abia mai tîrziu.

Trilling evocă anecdotic și o etimologie populară, neverificată, a lui „sincer” ca provenind din latinescul „sine cera” („fără ceară”), cu trimitere la calitatea mierii extrase din fagure, pură, veritabilă, necontaminată cu ceară. Îmi amintesc, în acest context, de „sincerismul” unui anumit stil literar din România anilor 1990, a cărui probă de autenticitate era utilizarea cuvintelor tari, „fără ceară”, dar, mai ales, fără perdea, și care pare să ilustreze aura de autenticitate a exprimării buruienoase.

Dar „necontaminarea” ca marcă a autenticității e discutabilă. „Autentic” e aurul pur, dar și gemele ale căror culori specifice, atît de prețuite, se datorează tocmai unor impurități, unor contaminări chimice (cu „cromatofori”), care le conferă, în fond, valoare și autenticitate. „Decontaminată” de amprenta creatorului, opera de artă își pierde și ea valoarea. „Producția industrială, de serie, va șterge urmele fabricării operei de artă, evocînd impresia perfecțiunii și, paradoxal, a autenticității. Amprenta creatorului va dispărea, opera de artă va arăta impecabil, dar autenticitatea ei va fi o iluzie” (Theodor W. Adorno, Minima Moralia).

Merită pomenită și componenta nostalgică a raportării la autenticitate, autenticitatea percepută ca originaritate pierdută,situată inevitabil departe – în timp și în spațiu. Bun, autentic înseamnă aici „vechi și de departe”. Obsesia recentă pentru „vintage”, occidentalii care caută „viața autentică” în îndepărtata Asie, unde autenticitatea, s-ar presupune, încă nu a murit, sînt doar cîteva exemple.

Dar care e, pînă la urmă, dilema, paradoxul autenticității? Un posibil răspuns îl dă Jonathan Culler, în Framing the Sign: „Pentru ca ceva să fie perceput ca autentic, trebuie marcat ca autentic; dar cînd e marcat ca autentic, e mediat, devine un semn care trimite la sine însuși, și e, ca atare, lipsit de autenticitatea a ceea ce e cu adevărat imaculat, neatins de mediatori culturali”. (Matei Pleșu)