Audiovizualul românesc şi excepţia culturală

4 septembrie 2013   Tema săptămînii

A difuza cultură sau creaţie românească la radio este o chestiune care tulbură doar mediile intelectuale, şi nicidecum pe consumatorii de radio şi televiziune. Trist, dar adevărat, în acest domeniu nici patriotismul, nici naţionalismul nu reprezintă punctul forte al românilor.

Evident că mă refer aici la peisajul audiovizual public şi privat din România, deoarece la noi nu există o situaţie ca în Austria, unde televiziunea şi radioul de stat deţin cote de piaţă ameţitoare, din simplul motiv că, pînă nu de mult, pur şi simplu nu a fost voie să existe radiouri şi televiziuni comerciale. În România, piaţa audiovizuală este foarte diversă, şi asta de ceva timp, iar dacă între sutele de radiouri, procentul de ascultători acoperit de radioul public este semnificativ, în televiziune posturile comerciale sînt cele domină.

Aşa se face că şi legislaţia în domeniu este destul de permisivă, în textele în vigoare după aderarea noastră la Uniunea Europeană producţia culturală românească sau creaţia românească fiind inclusă în denumirea generică de creaţie europeană. Aşadar, dacă toată lumea ar aplica textul legii, radiourile şi televiziunile ar trebui „să rezerve operelor europene minimum 50% din timpul de difuzare (cu excepţia timpului consacrat informaţiilor, manifestărilor sportive, jocurilor, publicităţii, serviciilor de teletext şi teleshopping)“.

Cu siguranţă această includere a creaţiei româneşti în cea europeană nu a fost întîmplătoare, deoarece posturile de televiziune comerciale erau vizibil incomodate de o prevedere legală mai dură decît aceasta. Iar posturile de radio nu o pot respecta, dată fiind cantitatea apreciabilă de muzică neeuropeană care se difuzează într-un playlist obişnuit şi inexistenţa practic a altui tip de creaţie europeană sau românească difuzabilă (dacă excludem, evident, posturile specializate de tipul Taraf TV, Manele TV sau Etno, fie ele de televiziune sau radio, posturi care difuzează % „creaţie“ românească). Oricum, nu ştiu să fi dat vreodată cineva amenzi pentru nerespectarea proporţiei de 50% opere europene în program, care a descins în Legea audiovizualului pe filieră europeană.

În mod clar, chiar în condiţiile în care muzică românească recentă se difuzează şi în playlist-ul posturilor de radio comerciale sau seriale româneşti se produc şi sub sigla unor posturi de televiziune private, procentul nu este prea mare. Cele care susţin semnificativ (şi prin difuzare, şi prin promovare) operele româneşti sînt televiziunea şi radioul public. Şi aici nu m-aş referi doar la muzică, ci şi la operele literare sau dramatice. Mă voi referi aici mai mult la radio, nu la televiziune, care în prezent se află într-o perioadă de reaşezare a grilelor.

Există, pe de o parte, palierul promovării acestor creaţii prin invitarea în emisiuni a autorilor sau interpreţilor, prin interviuri sau reportaje, prin ştirile care îi privesc şi care ajung, în funcţie de ora de difuzare, de sezon (în vacanţe e mai mult timp pentru cultură) sau de postul pe care sînt prezentate (Actualităţi, Cultural, Internaţional etc.) la un public ce variază între sute de mii şi milioane de ascultători. Versiunea audio se multiplică, mai nou, prin prezenţa pe site-urile acestor posturi. Pe de altă parte, este vorba despre difuzarea efectivă a muzicii – şi aici proporţia variază de la folclor românesc % la Antena Satelor, la muzică europeană într-un procent covîrşitor la Radio România Muzical (muzica clasică nu este punctul forte al altor continente), pînă la un playlist ce nu evită muzica românească din diverse epoci, la Radio România Actualităţi. Sau difuzarea integrală la Radio România Cultural sau Radio România Muzical on air şi online a Festivalului „George Enescu“ (nu am socotit cîtă muzică ne-europeană se cîntă în festival pentru că oricum e nesemnificativ). Tot aici, putem adăuga şi difuzarea de teatru sau poezie din autori români, europeni sau neeuropeni cu interpreţi români %, tip de produs radiofonic pe care şi-l permite doar radioul public şi în domeniul căruia are şi o arhivă consistentă adunată în deceniile de cînd există...

Poate vă întrebaţi cum contribuie concret la bunăstarea creatorilor radioul public, de exemplu? Extrem de simplu, prin plata către uniunile de gestiune colectivă a drepturilor de autor sau interpret (text şi muzică) a unor sume extrem de mari, care mai departe ajung la acei muzicieni, scriitori, compozitori, actori implicaţi în realizarea respectivei opere, odată cu fiecare difuzare sau redifuzare. Sau cel puţin aşa se presupune că merg lucrurile. În plus, radioul public este şi un producător de cultură prin stagiunea orchestrelor şi corurilor radio, unde se investesc iarăşi, ca şi în producţia de teatru radiofonic, sume care ajung direct la creatori sau interpreţi. Tot radioul public organizează şi finanţează alte proiecte majore, precum Tîrgul Gaudeamus sau producţiile Editurii Casa Radio.

Mai apare în Legea audiovizualului ceva ce ar putea genera susţinere financiară pentru industriile creative româneşti în sensul larg al cuvîntului, dar aici pot interveni fel şi fel de interpretări ale textului care spune că radiourile şi televiziunile trebuie „să rezerve operelor europene create de producători independenţi cel puţin 10% din timpul de difuzare (…) sau cel puţin 10% din bugetul lor de programe. În această categorie de opere trebuie inclusă o proporţie corespunzătoare de opere recente, respectiv de opere difuzate în următorii cinci ani după producerea lor.“

Aşadar, pentru că în România legislaţia nu impune, ca în alte ţări, difuzarea creaţiei naţionale într-un procent clar (precum se întîmplă în Franţa, spre exemplu, cu celebrul procent de 30%), în peisajul audiovizual autohton se desprind două orientări. În media privată, această chestiune reprezintă ultima problemă la care se gîndesc managerii sau şefii editoriali, iar în media publică şi mai precis în radioul public, legea este respectată de la sine, prin simplul fapt că toate creaţiile în care se face apel la cuvînt reprezintă creaţie sau interpretare românească şi/sau europeană, iar în privinţa muzicii, diversitatea posturilor aflate în portofoliu de Radio România asigură respectarea procentului cerut de Legea audiovizualului. În plus, aşa-numitele servicii şi produse culturale ale radioului public fac din el o instituţie redutabilă în domeniu, comparativ atît cu radiourile publice din alte ţări, cît şi cu orice alte instituţii publice din domeniul artelor spectacolului, spre exemplu, existente la noi.

Este oare nevoie de această susţinere din partea audiovizualului şi, respectiv, a celui public, în România? Cu siguranţă da, cu atît mai mult într-o ţară în care audiovizualul poate compensa oarecum realitatea care face ca, pentru un cuplu de vîrstă medie, efortul de a-şi lua două bilete la un spectacol sau un concert, ori de a cumpăra o carte este uneori de neconceput.

Oltea Şerban-Pârâu este redactor-şef Radio România Cultural şi director artistic al Orchestrelor şi Corurilor Radio.

Mai multe