Atacul blînd al literaturii
Mult timp, ca elevă de liceu, n-am știut să fac diferența dintre Grigore Ureche, Miron Costin și Ion Neculce. Am găsit cîteva explicații pentru ignoranța aceasta inacceptabilă în cazul unui pasionat de literatură, cum pretindeam că sînt. Despre Neculce știam, din comentariile pe care mi le făceam singură, citind de ici și de colo, că seamănă cu Ion Creangă și îl încadrasem oarecum într-un tipar. E bine să-ți faci singur adnotările, să nu preiei doar informație dată de-a gata în teribilele cărți de eseuri, le spun mereu elevilor mei. Pierzi mai mult timp, dar compensezi prin deschiderea culturală, fără de care orice demers de analiză mi se pare impostură. În anii ’90, nu aveam cine știe ce surse, aveam, e drept, istorii ale literaturii, și chiar le studiam cu atenție. Nu (prea) citeam însă textele propriu-zise, fragmentele importante, citeam în general comentarii pe baza lor. Puteam reproduce informația rece, însă nu-i înțelegeam cu adevărat pe cronicari, nici pe pașoptiști, nici pe junimiști, nici pe interbelici.
Nu știam că stă omul sub vremi, și nu invers. Nici că invazia lăcustelor, despre care vorbește Miron Costin, apare și la Doris Lessing, în povestirea „Atacul blînd al lăcustelor“ – literatură contemporană, altceva, domnule, altceva! –, și apare și în realitate. Am trăit și eu, nu la proporțiile zugrăvite în cronică, o invazie a lăcustelor. Îmi amintesc perfect că eram la școală (ca Miron Costin – „eram pre atuncea la școală la Baru, în Podoliia”!) și că intrau prin ferestrele mari, uitate deschise, se lipeau lăcustele de tavan, încheindu-și zborul amețit pe podea. Miroseau urît.
Nici vorbă atunci de „iscusită zăbavă”, de întîrzierea pe text (care text?!) spre cugetare, de metacogniție. Poate că, la fel cum se întîmplă și astăzi, din pricina timpului și a presiunilor de tot felul, profesorii nu aveau cum să predea cu adevărat literatura veche. Apoi, din literatura veche nu se dădea examen, deci cronicarii nu erau importanți. Sigur că atunci aproape toată literatura studiată în școală era cam veche.
Am ieșit din negură la cursul de literatură veche din facultate, ținut de doamna Elvira Sorohan, după ce am găsit răspunsul la cîteva întrebări. A trebuit să citesc fragmentele indicate. M-am dus la text. Unde apare, mai exact, în Istoria literaturii...lui G. Călinescu referirea asta la Miron Costin: „Nasc și în Moldova oameni!”. Cînd a trăit Miron Costin, cum a murit, cine i-a pus capăt vieții, și tot așa. Am știut, dar s-a întîmplat asta pentru că ajunsesem la text. Literatura veche mi se părea deodată interesantă.
Încă mi se pare o grozăvie ignoranța mea de atunci, mai ales că, după ce am reușit să-i diferențiez pe cronicari (și ce diferență uriașă e între ei!), am început nu doar să recitesc constant anumite fragmente din letopisețe, dar le și aduc cu plăcere în actualitate. Predau, sper că nu spre disperarea elevilor mei, cu pasiune tot ce înseamnă literatură veche.
Situația a fost cam aceeași în cazul altor scriitori pe care nu-i înțelegeam în liceu, fiindcă nu găsisem cheia de lectură potrivită. Nici nu aveam experiența de lectură (și de viață) care s-ar fi cerut pentru asta. Sadoveanu nu-mi plăcea, deși îl citisem. Marcel Proust mi se părea, cu trufia acelor ani tineri, absolut banal și de ocolit. Camil Petrescu, prea apropiat de Proust. Rebreanu, străin.
Evident, îmi păstram părerile pentru mine, nu doar din timiditate, ci și pentru că, realmente, profesorii pe care i-am întîlnit în perioada aceea păreau seduși de aceste nume. Iar eu nu înțelegeam de ce sînt ei importanți, ce îi așază în canon. Studiul literaturii contemporane mergea cam tot pînă unde ajunge și astăzi, puțin după 1980, cu Marin Preda și Cel mai iubit dintre pămînteni. Desigur, știam că există Ana Blandiana și Mircea Dinescu, de exemplu, dar nu citisem, pentru admiterea la Litere, nimic din scriitorii contemporani (mă gîndesc la cei în viață), nici nu prea aveam de unde. Abia în 1990, la olimpiada națională de limba română, aflam că există Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu și multe alte nume importante ale culturii, ocolite de școala vremii.
La un moment dat, mi-au spus elevii că se cunoaște cînd îmi place foarte mult un scriitor, îl predau altfel, iar ei își dau seama. M-am bucurat că nu-și dau seama și ce scriitori nu-mi place să predau, sînt puțini aceia, am noroc. M-am și înspăimîntat, de vreme ce mă „citesc” așa de bine. Încă o dată, am primit confirmarea că profesorul nu oferă doar informație și formează competențe sau ce mai formează el, profesorul apare în fața clasei așa cum este ca om, cu defecte și calități, cu preferințe și idiosincrazii, nu e nici un mister la mijloc. O venerabilă doamnă profesoară mi-a șoptit la o întîlnire de promoție, cu aerul că îmi dezvăluie o taină, că în școală „relația bate informația”. Cred că avea dreptate, e importantă relația. Eu stau de vorbă cu elevii mei, iar familiaritatea dintre noi, fără să devină vulgaritate, îmi îngăduie să înțeleg cum gîndesc ei (cam la fel cum gîndeam și eu la vîrsta lor) și cum aș putea să predau literatura ca lor să nu li se mai pară veche.
Elevii mei de clasa a XI-a au citit, cîțiva singuri, alții împreună cu mine, Legenda lui Nicolae Milescu Spătarul, Descriptio Moldaviae, Elogiul nebuniei, Istoria unei plăcinte, deși nu este neapărat materie de examen. Au descoperit că literatura (mai) veche chiar se poate citi, la fel de ușor sau de greu ca literatura contemporană, cu aceleași instrumente ale gîndirii. Și cu text în față.
Mihaela Nicolae este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu“ din Buzău. A fost distinsă cu titlul de profesor MERITO 2018, în cadrul unui proiect de recunoaștere a excelenței în educație.