Astérix, fratele dacilor?

19 august 2015   Tema săptămînii

În anii de facultate petrecuţi undeva pe malul Pacificului, am fost întrebat de o colegă dacă din România provin romanii. Am zis imediat că da, bineînţeles. Era un răspuns mult mai rapid decît un „nu, stai să vezi…“ şi povestit cumva totul de la zero, ştiam asta deja. Însă ce e clar e că pe atunci nu auzisem încă de posibilitatea unei întoarceri à la Georgeta Cordoş, cu studii de paleogenetică care îl preiau pe Enea ca trac de-al nostru şi fac din romanizarea Daciei o mică melodramă fratricidă în goana după aurul din Apuseni. Care detaliu, pe coasta de Vest, ba chiar relativ la istoria întregului continent, ar justifica destul de multe, iar mie mi-ar fi permis un unghi identitar… nesperat. Să îmi pară rău că am lăsat să se piardă momentul? Am preferat, în ocazii mai puţin absurde, în încercarea de a-mi simplifica povestea etnogenezei române for dummies, să fac referinţă la Astérix şi Obélix: galezii aceştia sînt totuşi principalul export literar al Franţei (vînzări de 350 de milioane de albume în lume!) şi puteau, de dragul unei anecdote, să se substituie pentru o poveste similară ceva mai la Est. Îmi dau seama acum, atît personal, cît şi profesional, că perspectiva unei benzi desenate cu daci, calchiată pe modelul francez de popularitate, e totuşi a big stretch. În primul rînd din cauza umorului – nu ştiu cine ar putea rivaliza cu René Goscinny, scenarist şi la alte serii de succes precum Lucky Luke sau Califul Iznogoud, autor al Micuţului Nicholas, alt enorm succes editorial pentru copii, acum tradus şi în română. Oricît de angajante ar fi materialele vehiculate pe reţelele sociale aproape zilnic pentru nuanţele lor ridicol-ezoterice de „dacopatie“ mediatică, umorul e de gradul doi, deci nu e de mirare că anul ăsta, la Noaptea Galeriilor, am văzut cel puţin două lucrări care luau în derîdere subiectul. Una dintre ele reprezenta un cap de dac cam ca acela de pe Dunăre, plutind în spaţiul intersideral (sic!). Mai la obiect e însă o discuţie a stazei satului lui Astérix – caracteristică şi a SF-ului, cu criogenizări, exoduri etc. –, care conservă nişte valori/clişee naţionale ce nu cad deloc bine pe dacul de azi. Cu toate că dacul ficţional ar fi şi el, din oficiu, la fel de patriot, şovin, naţionalist, galezul protocronist e totuşi produsul ieşirii din al Doilea Război Mondial. Aşa că face parte dintr-un fel de tematică de rezistenţă, ce îi permite să fie solidar cu alte celule de rezistenţă pe unde călătoreşte şi alături de care luptă contra a ceea ce pare pînă la urmă să fie imperialism, mondializare, consumerism. Mai arţăgos la început, dar prietenos pînă la urmă, Astérix are, în fiecare din cele 36 de albume publicate (ultimul chiar în acest an, deja al doilea pentru o echipă fără membri fondatori), exact atît spaţiu narativ cît să caute un pic de zîzanie, însă într-o formă ritualizată pentru copii, ce duce la o mai bună înţelegere cu ceilalţi şi, mai ales, pe care nu încearcă să îi domine pentru că, lucru mare, nu le prezintă nici un plan de reconstrucţie (ideologică). Cu toate că în tabăra sa abundă numele sufixate în „ix“, inspirate de cîteva nume istorice cu „-rix“ (adică rege), cum ar fi Vercingetorix, morala şi moralul trupelor de după Război, din care Franţa nu ieşea chiar nepătată, îl fac pe Astérix cel cu statură de Ştefan cel Mare ca, odată întors în sat la el, să pună preţ mai mult decît orice pe banchetul final, desfăşurat clasic, fără urmă de interes în dialectică. Şi culmea e că asta trebuie să fi plăcut şi germanilor după Război, care, fără să aibă o tradiţie serioasă de bandă desenată la chioşc ca vecinii lor, au cumpărat aproape la fel de multe albume cu Astérix ca ei: 120 de milioane vs 130 de milioane în Franţa! 

Aşa că

– visul unei BD cu daci inspiraţi din Astérix şi ai săi, fără un context mai propice zilelor noastre. Şi pentru că editorul e încurcat, pasionatul de bibliografie materială ar mai zice că nici pentru germani nu a fost prea clar la început. Primele albume traduse acolo erau o operaţiune dubioasă, în care numele lui Astérix devenea Siggi, capitala Bonnalla (de la Bonn + Walhalla), inamicii goţi erau din RDG şi mai departe la est, plus alte detalii ciudate care i-au făcut pe autori să ceară schimbarea editorului şi succesul seriei traduse a putut astfel începe. 

Octav Avramescu este filolog. Co-fondator al Asociaţiei Jumătatea Plină, care se ocupă de promovarea, editarea şi difuzare publicaţiilor BD.

Mai multe