Așteptare, fotografii, maman

Viața merge înainte pentru ceilalți. Și probabil că viața ar trebui să meargă înainte și pentru mine (cîndva se va și întîmpla lucrul acesta, vrînd-nevrînd). Dar, în ciuda felului în care realitatea concretă umple viața cotidiană cu slujbe, obligații, contexte, convenții, cuvinte oficiale și destule altele, am statornic senzația de irealitate cînd îmi dau seama că maman nu mai este deja de mai bine de o jumătate de an, că nu îi mai aud glasul și nu îi mai zăresc ochii și chipul ei atît de exotic, încadrat de părul creț. Și nu este ceas în care să nu mă gîndesc la ea. Am mai spus-o de atîtea ori: viii și cei pieriți ne conținem, pe rînd, unii pe alții într-un marsupiu protector afectiv și, în același timp, atît de tulburător și vulnerabil.

În tot acest timp care a trecut și trece, m-am scufundat în varii fotografii cu maman. Viața mea s-a preschimbat în ultimele luni într-o pagină despre ea, dar e firesc să fie așa. Fără maman, nu aș fi fost nici eu, nici cuvintele, gîndurile și emoțiile mele. Privesc o fotografie de cînd maman avea 20 de ani; din profil, tunsă scurt. Nu e vorba doar de frumusețea și lumina ei, ci de felul în care (scufundîndu-mă în fotografie) mă descopăr pe mine, viitoarea făptură, ascunsă sfios în trăsăturile ei, chiar dacă în niște tușe palide. Iar faptul că încă de pe atunci eu mă găseam în ea și eram conținută (deși camuflată încă) mă face să o am și acum aproape și să fim una în alta, nedespărțite, pour toujours.

Mă uit la o fotografie făcută acum o jumătate de veac pe unul dintre podurile clujene peste Someș: maman este într-un taior elegant, zveltă, dar cu privirea vag tristă sau măcar engimatică. Are părul prins în coc, creț foc. În fața ei sînt eu, o fetiță de vreo cinci ani, într-un sarafan văratic. E o amintire învăluitoare, întrucît frumusețea lui maman e atît de tulburătoare, iar lăcrămioarele din mîna mea de fetiță, atît de vii, de fapt, oferite unui privitor care acum sînt tot eu, cincizeci de ani mai tîrziu, dar fără maman.

Iar dacă ar mai mărturisi cineva că vorbește cu îngerii, oare am arunca pietricele în capul trecătorilor sau am sparge borcane la un concurs în afara orașului ori ne-am rade pe creștet ca să îngăduim mici tatuaje microcosmice de comunicare cu locuitorii din văzduh? Rațiunea e un ierbar cu plante necunoscute, prin bălării s-au ascuns orfanii lui Saturn. Îmi amintesc că odinioară am uitat totul.

Tot mai des mi-o reamintesc pe maman nu așa cum a fragilizat-o boala la senectute, ci așa cum era ea în deplinătatea luminii sale, cu acel zîmbet aproape epifanic în care bucuria vieții era ceva ce nimeni nu putea să-i fure.

Cuvintele mele sînt pene. O lume distrusă distruge întotdeauna celelalte lumi. Și totuși văzduhul se vede cu cîteva sute de metri mai înalt și viu. La răspîntii, icoana Maicii Domnului doarme în tihnă. Bîrnele de deasupra odăilor se încolăcesc în cruci, stele cad în fisurile căscate în podea. Tu ești aici ca să împarți frumusețea imaterială a celor pieriți ca pe o pîine caldă și să o faci mereu atingătoare și atinsă de-acum înainte.

Fotografia cea mai dragă mie e aceea în care maman mă poartă în spinare, prin pădurea Hoia din Cluj, pe cînd aveam 3-4 ani. În 1967? Eram tunsă scurt, un boț de om. Maman avea un surîs nepămîntesc, eram povara ei dulce și iubită. O fotografie atît de intensă și tandră, maman și cu mine în timpuri în care nu știam că dispariția celor dragi există și că este o rană deschisă (statornic) pe cord. Odinioară, ea m-a purtat pe mine în spate, cu bucurie, acum eu o port pe ea, cu durere, dar și cu tînjirea iluminatoare de a nu o lăsa să piară încă o dată.

Știu că undeva am păstrată în sertar o tandrețe proaspătă, într-un nou oraș unde fiecare dimineață e maman. Noaptea e carbonizată ca toate nopțile, iar zilele sînt umede de la toate așteptările, făpturi pale ivite la ferestre au pielea înnisipată de la țigări și de la circulația extremă în sublumile din computer. Dumnezeu se află și el pe Internet, ca să vegheze asupra insomniei.

Un șirag de poze la diferite vîrste, în care găsesc aceeași privire, fie luminoasă, fie tainică. Rătăcite între imagini de tot felul, cîteva sînt și cu ea copiliță. Acestea mă trag cel mai mult după ele, în timp. Maman cu părinții ei și o parte dintre celelalte surori: e mică și brună și are ceva enigmatic. Cu greu mă dumiresc, dar apoi am o revelație: maman era aproape Alice Liddell, Alisa lui Lewis Carroll, pe cînd avea 3-4 ani, căci seamănă izbitor cu fetița care l-a inspirat pe faimosul autor englez. Se putea percepe în ea jucăușenia încă ascunsă, care va răbufni și va dura pînă la maturitate și senectute. Deocamdată timidă, sfioasă, dar cu ochii intenși și ațintiți, dornică să cunoască totul. Fetița maman. În pozele mele de fetiță îi semăn ca o picătură de apă.

De fapt, întorcîndu-mă la imaginea ei din copilărie mă întorc la ceva ce am cunoscut prea puțin sau aproape deloc. Dar întoarcerea aceasta nu este stranie, căci astfel încerc să o conțin pe maman la toate vîrstele ei, inclusiv atunci cînd era un ghemotoc de fetiță. Cînd nu știa că eu voi fi vreodată, cînd nu știa ce va fi cu viața ei și cum va crește și se va desfășura, cînd nu știa nimic, ci doar că era fetiță. Iar acum fetița din femeia matură care sînt și care o caută (în toate fațetele ei) pe maman (după ce a pierit) o găsește inclusiv ca fetiță. Fetița găsită de o altă fetiță, din care cea dintîi este maman. Astfel, mă întorc la începuturi și, în loc să mă gîndesc la maman bătrînă, mă gîndesc la maman fetiță și reînnod viața de la capăt. Și o aștept să vină din nou.

Ruxandra Cesereanu este scriitoare.