Asigurările şi lipsa încrederii

Încrederea stă la baza funcţionării multor instituţii fundamentale ale societăţii noastre. Una dintre acestea este (ar trebui să fie) cea a asigurărilor. De fapt, „a asigura“ înseamnă, între altele, „a încredinţa“. Principiul societăţii de asigurare este cel al împărţirii riscului.

Sînt evenimente (rare, din fericire) ale căror efecte ar fi de-a dreptul dezastruoase pentru mine: să-mi ia casa foc, să am nevoie de un tratament medical foarte scump, să mi se fure maşina pentru care am muncit ani buni, să ajung atît de bătrîn încît să nu mai pot munci… Vestea bună e că există o teorie a probabilităţilor care spune că, dacă există o probabilitate (mică) să mi se întîmple mie un asemenea necaz, este exponenţial mai puţin probabil să se întîmple simultan unei mulţimi finite de oameni. Şi-atunci, cînd păţim necazul, ce facem? Cerem ajutorul cunoscuţilor care n-au păţit-o. Ei mi-l vor acorda, pentru că mă cunosc şi fiecare din ei se poate aştepta ca, la rîndul meu, cînd se va afla la ananghie, să îi sar în ajutor. În felul acesta, fiecare dintre vecinii mei pierde cîte ceva, dar mult mai puţin decît ar fi pierdut dacă ar fi fost victima nenorocirii. Cheia acestui mecanism e încrederea reciprocă.

Ca mai toate procesele care în societăţile tradiţionale funcţionează în mod spontan, şi în cazul împărţirii riscului s-au găsit unii care să-l instituţionalizeze, adică să creeze o afacere care să îl organizeze şi din care, evident, să obţină un ce profit. Astea sînt societăţile de asigurări. Problema este că, la pachet cu instituţionalizarea, vine şi depersonalizarea. Adică, nu mai sînt vecinii mei, pe care-i ştiu de cînd ne jucam în ţărînă, despre care ştiu că mă vor ajuta la ananghie, şi care ştiu şi ei că eu îi voi ajuta. Cînd asigurarea a devenit o afacere, încrederea trebuie să vină din afară.

În economiile de piaţă mai vechi, în care etica afacerilor a devenit tradiţie, încrederea reciprocă a fost înlocuită cu prestigiul instituţiei. Despre marile societăţi de asigurare din Occident se ştie de generaţii că nu-şi vor permite să nu-ţi satisfacă aşteptările, că nu-şi vor permite să nu-şi respecte contractul, adică să nu te ajute atunci cînd vei avea nevoie de ele. Pentru că, de îndată ce se va şti că au făcut o coţcărie, nimeni nu va mai apela la serviciile lor, deci vor intra în faliment. Şi tocmai faptul că ele funcţionează de secole şi au milioane de clienţi constituie elementul care le investeşte cu încredere.

În plus, potenţialul client ştie că, la o adică, există un arbitru care va interveni în favoarea ta ori de cîte ori îţi vor fi încălcate drepturile. Acesta este statul, întruchipat fie în instanţele de judecată, fie în organisme de supraveghere specializate. Acesta intervine promt cînd e cazul, nu doar din dragoste pentru cel mai slab, ci pentru că, dacă n-ar face-o, întregul sistem s-ar prăbuşi, şi el (statul) ar pierde uriaşele sume pe care le încasează drept impozit pe uriaşele profituri înregistrate de societăţile de asigurări.

Asta a fost teoria. Acum, să vedem cum e cu practica. În România, tradiţia efectivă (adică cea despre care îşi aduce aminte cineva) a asigurărilor echivalează cu unica societate, de stat, care a funcţionat pînă în 1989 şi chiar cîţiva ani după aceea (ADAS, vă aduceţi aminte: „Am plecat la vînătoare / cu o puşcă şi-un ogar. / Poliţa de-asigurare / este-aici, în buzunar.“). Ca tot ce ţinea de statul comunist, era privită cu suspiciune. Au apărut apoi nenumărate societăţi, unele ca rezultat al privatizării firmei de stat (proces prin definiţie dubios); altele, ţinînd de firme occidentale de prestigiu, dar prea puţin cunoscute la noi; cele mai multe, apărute pur şi simplu din neant.

Deci, încrederea în societăţile de asigurare ar trebui asigurată prin garantarea de către stat. Prin justiţie? Greu, toată lumea ştie cît durează un proces în România, cît costă şi cît de aleatorie este sentinţa finală, dată fiind frecvenţa cu care instanţa de fond, cea de recurs şi cea de apel pronunţă verdicte contradictorii. Agenţia specializată în supravegherea asigurărilor? Adică Agenţia de Supraveghere Financiară? Aia cu şeful în arest? Glumiţi?

Statul a avut grijă să ne oblige să ne facem anumite asigurări. De exemplu, să ne asigurăm locuinţa împotriva inundaţiilor, indiferent că e situată în albia rîului sau pe vîrful dealului. Să asigurăm maşina pentru eventualele daune pe care le-am produce altora, asigurare pentru care plătim an de an mai mult, indiferent de numărul de kilometri pe care-l parcurgem şi de faptul că, în ultimii cinci sau zece ani, nu am produs nici un accident. Cu alte cuvinte, n-avem nici un motiv să credem că instituţiile statului acţionează în interesul nostru, şi nu exclusiv în favoarea asiguratorilor. În condiţiile astea, nu e de mirare că media cheltuielilor cu asigurările făcute de români este de trei ori mai mică decît cea a cetăţenilor Uniunii Europene.

În afara evidentelor abuzuri din partea unor agenţi economici şi a unor reprezentanţi ai statului, starea jalnică a asigurărilor din România se datorează şi unei boli de creştere. În Occident, asigurările s-au dezvoltat mai întîi ca societăţi mutuale şi cooperative. Acestea sînt asocieri voluntare între clienţi, care au ca obiectiv principal satisfacerea propriilor nevoi, şi nu obţinerea de profit, şi funcţionează pe principiul solidarităţii şi prin mecanisme reale de control ale asiguraţilor asupra deciziilor manageriale (în genul caselor de ajutor reciproc). Acest tip de organizaţii deţine mai mult de un sfert din piaţa de asigurări din Uniunea Europeană.

Nu spun că societăţile mutuale de asigurări sînt neapărat mai bune decît cele bazate pe profit. Dar, pentru a se forma încrederea în mecanismul asigurărilor, pentru a putea să apară o cultură a asigurărilor, ele sînt un pas necesar.

Legislaţia română nu permite funcţionarea societăţilor mutuale de asigurări.

Mircea Kivu este sociolog.

Foto: V. Dorolţi