Ascultătorul de cursă lungă
Numele meu este Dan și sînt dependent (Buuunăă, Daaan!). Nici măcar nu-mi amintesc cum era cînd nu eram. Nici măcar nu-mi amintesc să fi fost odată cînd n-am fost. Viața mea s-a împletit în jurul dependenței mele, iar oamenii din jur, fie ei din familie sau prieteni, nu au combătut-o niciodată, ba chiar dimpotrivă. Înainte să vă faceți cine știe ce idee, trebuie să precizez că sînt dependent de ascultat muzică, nu de alte bazaconii.
Cînd eram puștan ascultam muzică aproape încontinuu, chiar și cînd dormeam sau cînd făceam duș, iar de cumpărat îmi cumpăram mai multe albume în fiecare zi. Respectam circuitul muzicii în natură. Cîntam pe stradă, iar cu banii făcuți îmi cumpăram casete care conțineau cîntece noi pe care urma să le învăț și să le cînt în parte pe stradă pentru a-mi cumpăra casete care conțin cîntece noi etc. Îmi făcuse tata niște sertare pe care le înghesuise între rafturile dulapului din camera mea, devenite insuficiente pentru maldărul de albume care se prăvălea afară la fiecare deschidere a ușii.
La un moment dat m-am mutat în Cluj și am cărat rucsacuri de casete cu trenul. Nu prea aveam cu ce mă îmbrăca, că renunțasem la busking – acum făceam parte dintr-o trupă adevărată, iar cîntările de club nu erau prea bănoase, dar aveam muzică să-mi pun și-n cap, așa că îmi alimentam în continuare dependența, nepăsîndu-mi defel de problemele materiale. Le-am donat în mare parte după ce mi-am cumpărat primul CD player și mi-am umplut prima borsetă cu discuri de-o șchioapă. Apoi am donat niște borsete pline cînd mi-am luat primul mp3 player. Pierdeam multe nopți căutînd muzică pe Internet, întîi pe Napster, apoi pe DC++ sau torrente, încercînd să fiu la curent cu ce se mai întîmplă în lume și în același timp făcînd eforturi să-mi acopăr golurile. Nu le-am acoperit niciodată și nici nu cred că se poate sau că trebuie, pînă la urmă muzica se ascultă de plăcere. Acum am un abonament la un serviciu de streaming, dar între timp mi-am și cumpărat o parte din albumele favorite în original, pe viniluri sau CD-uri, spălîndu-mi în parte păcatele piraterești de tinerețe. Unele dintre ele sînt încă nedesfăcute. Nici nu e nevoie, le știu pe dinafară. Pot să le dau play fără să le ating, iar la mine în cap sună mai bine ca orice vinil. Le-am cumpărat din respect pentru oamenii care le-au creat.
Bine, recunosc, cîteodată le privesc ca pe un fel de trofee. Nu mă consider colecționar, dar îmi face o deosebită plăcere să țin în mînă un original. De ceva vreme m-am oprit din cumpărat pentru că pur și simplu nu mai am loc. Ar trebui să mă mut într-un apartament mai mare sau să renunț la cărți, haine sau confort și cred că au trecut vremurile acelea în care puteam trăi cu o singură pereche de blugi în șifonier. Oricum, acum am permanent aproape toată muzica din lume în buzunar, așa că nu văd ce rost ar mai avea să mă complic.
Odată cu vîrsta, obiceiurile mi s-au mai schimbat. Încet-încet am renunțat la a mai asculta muzică atunci cînd dorm sau cînd fac duș. De altfel, nu ascult defel dacă am o altă ocupație, nu numai din respect, ci și pentru că între timp m-am prins că nu pot fi atent la altceva dacă se aude muzică. Bine, există și excepții. Alergatul prin parc sau pe plajă capătă cu totul alt sens atunci cînd asculți ceva ce-ți place, ca să nu mai vorbim de gătit, șofat, stat la povești cu prietenii, plimbat prin oraș, călătorit cu trenul sau scris articole pentru Dilema veche, dar în toate celelalte situații nu se cuvine.
Bineînțeles că am momente în care nu-mi mai place aproape nimic, ajung la o suprasaturație urîcioasă în care toate albumele pe care le iubesc mi se par mediocre și nici un muzician nu mai reușește să-mi transmită cine știe ce. Sînt momentele în care de obicei îmi iau o pauză, dar nu întotdeauna. Cîteodată schimb pur și simplu genul. Muzica clasică sau cea tradițională (nu neapărat românească) pot fi foarte ofertante. Am găsit de-a lungul vremii multe perle rare din galaxiile astea, atît de diferite de cea în care m-am obișnuit să trăiesc.
Știu că mulți oameni, după o anumită vîrstă, susțin că tot ce e bun în muzică s-a făcut deja. Au pus punct la un moment dat, furați de episodul maturității, și au considerat în sinea lor că propoziția s-a încheiat și pentru alții. În nici un caz nu afirm că tot ce e nou e bun, dar hai să nu exagerăm, nici tot ce e vechi nu e mereu grozav. Întotdeauna universul ăsta a constat în cîteva diamante pierdute într-o mare de gunoi, iar acest „cîteva” desemnează de fapt o cantitate uriașă de informație, mai multă decît vom putea noi digera vreodată. Muzica, la fel ca oricare altă artă, s-a tot schimbat de-a lungul anilor, deceniilor, secolelor, la fel cum oamenii s-au schimbat de-a lungul anilor, deceniilor, secolelor. Iar oamenii îmbătrînesc și ajung să renege tot ce e altfel decît era atunci cînd erau ei tineri, cînd erau în putere, cînd urîciunea rutinei și greutățile vieții încă nu își arătaseră colții. Bineînțeles, nu e valabil doar pentru muzică. Pun pariu că fiecare dintre noi știe pe cineva care susține că înainte era mai bine.
Dan Byron este muzician. Scrie pe danbyron.ro.