Așa vă trebuie, dacă vă puneți cu „nebunul”

Una este să citești în cărți și să înveți despre rolul crucial al vîntului în natură, alta e să simți pe pielea ta acest lucru.

Am înțeles cu adevărat cît de importante sînt rolul și puterea vîntului în natură în diferite momente ale profesiei mele de geolog de teren. Și am trăit cele mai multe asemenea revelații în timpul campaniilor de măsurători în care încercam să înțelegem cum se modifică mereu plajele Deltei Dunării sub acțiunea vîntului și a mării.

E iarnă. Sînt, alături de colegii mei, pe plaja de la Sfîntu Gheorghe și încercăm să măsurăm cum arată acum plaja în timpul unei furtuni puternice. Scriu „încercăm” pentru că vîntul, care mută nisipul de pe plajă în fuioare neîntrerupte de aproape doi metri deasupra solului, ne împinge îndărăt. Sînt anii ’90, lucrăm cu teodolit și stadii topografice clasice, grele, iar vîntul ne mută din loc. Ne unim cîte doi ca să ținem dreaptă stadia mare, de lemn. Nisipul cărat de vînt este dur și tăios ca un șmirghel și pătrunde prin absolut orice. Vedem cum vîntul împinge în lungul plajei echivalentul multor vagoane de nisip cu o viteză fantastică, pe distanțe de mulți kilometri, și cum dunele se mișcă cu repeziciune împinse de vînt, grăbite parcă și ele să se adăpostească. Seara, revenind pe jos de la plajă în sat, ne-am oprit direct la cîrciumă, să ne încălzim cu un rom. Degerați, abia începem să ne dezmorțim cînd un grup de pescari ni se alătură și ne încurajează: „Așa vă trebuie, băieți, dacă vă puneți cu nebunul”.

De la prima asemenea măsurătoare pe timp de furtună au trecut 25 de ani. De atunci le-am repetat frecvent, în diferite condiții și pe diferite plaje ale lumii. Totdeauna am văzut cum vîntul înalță harnic cantități uriașe de nisip și de praf, pe care le cară rapid dintr-o parte în alta.

Sînt însă și momente în care vîntul nu mai reușește să mute nici măcar un fir de nisip. După perioade îndelungate de ger, atunci cînd valurile îngheață pe țărm, platoșa de gheață reușește să acopere plajele cu o carapace mai rezistentă decît cimentul. Atunci, cînd temperaturile sînt de regulă sub -10 grade Celsius (dar impactul asupra pielii este echivalent cu cel al unei temperaturi aproape de -30, fără vînt), vîntul pare să ia o pauză de la rolul său de modelator permanent al naturii.

Am încercat de multe ori să măsurăm, prin diferite metode, cît nisip transportă vîntul în lungul plajelor. Am avut la un moment dat o tentativă de a măsura cu un sistem de capcane, creat de colegi francezi, care veniseră în România de mai multe ori, căraseră echipamentele pe plaja de la Sf. Gheorghe și, de fiecare dată, ghinion! Nu bătuse nici un pic vîntul. Am reluat experimentele alături de colegii mei, într-o ultimă tentativă. După mai multe zile în care, de asemenea, briza nu punea în mișcare nici măcar un grăunte de nisip, în ceea ce trebuia să fie ultima zi de experimente, vîntul a început să bată. Întîi ușor, apoi din ce în ce mai tare. Cerul s-a înnegrit, dinspre uscat au venit nori groși, răi, și a început brusc furtuna. Ne-am adăpostit între dune, fericiți totuși că, în sfîrșit, putem să ne facem și treaba. Dar o rafală de vînt ne-a răsturnat instalația, care s-a rupt. Ultima înregistrare arăta vînt de aproape 70 de kilometri pe oră. Din păcate, accidentul se produsese la începutul furtunii, așa că nu am putut folosi nici înregistrările făcute. Din toată aventura ne-am ales doar cu o plimbare cu barca pe uscat, îndărăt spre sat. După furtună, cînd ne uscam și încercam să strîngem resturile instalației, au trecut doi pescari, cu un tractor, spre Sulina, în căutarea unei bărci pe care marea o furase și o cărase spre nord. La întoarcere, trăgînd prin nisip după ei barca, suită pe un soi de sanie, ne-au luat și pe noi pînă în sat.

Tot în barcă, de data asta pe apă, am simțit și viteza cu care vîntul se poate transforma în furtună. Erau ani în care aparatele de măsurători erau rudimentare, doi colegi măsurau și notau din cinci în cinci secunde adîncimile și pozițiile geografice, iar eu, fiind cel mai mare din echipă, luam probe de sedimente de pe fundul mării, cu o mini-cupă de excavator, care cîntărea cam 40 de kilograme, fără nisip în ea. La un moment dat, barca era oprită ca să pot scoate proba din apă, efort destul de mare, iar mediul destul de instabil. Pescarul cu care lucram a turat la maximum motorul bărcii și a strigat „Hai!”, iar eu abia am recuperat aparatul (și pe mine, fiind la un pas de a cădea în apă). Ne-a arătat o geană pe cer, la orizont, zicîndu-ne că trebuie să fugim spre larg pentru că vine furtuna. Era prea tîrziu să mai ieșim pe țărm, iar valurile dinspre mal ne-ar fi rupt barca în bucăți. Sub un soare arzător, vîntul, care pînă atunci nici nu se simțise, a început să bată din ce mai puternic și, în mai puțin de zece minute, eram deja în furtună. Vîntul ne-a ferit atunci cînd un front de ploaie torențială a trecut la cel mult douăzeci de metri de barca în care noi eram aruncați în sus și în jos de valuri. Mai bine să fii martor de aproape decît să primești furia naturii din plin.

Aceeași concluzie, că e mai bine să vezi de aproape decît să simți pe pielea ta, o trag și după ce am fost martor, în mai multe ocazii, la formarea și mișcarea unor tornade. Prima oară, în vara anului 1995, eram, alături de colegii mei, tot pe plajă, cam la jumătatea distanței dintre brațele Sulina și Sf. Gheorghe. Pe atunci mergeam numai pe jos, prin nisip, zeci de kilometri în fiecare zi, pînă la bază. Se înnourase și vîntul începuse să bată cu putere și, la nici un kilometru de noi, din cer a coborît o pîlnie neguroasă. Era prima tornadă pe care o vedeam. Alături de ea, din nori a mai coborît încă una. Ne-am oprit și ne uitam cum se mișcă cu grație, pe deasupra stufului, înspre noi. Am început să fim loviți de fragmente de stuf și alte plante de baltă și, pe cînd ne pregăteam să o rupem la fugă, cele două tornade (e drept, de mici dimensiuni) și-au schimbat direcția și, în mai puțin de cinci minute, s-au ridicat de la sol și au dispărut. Aveam să asist la formarea a două trombe marine (tot tornade, dar în largul mării), acum trei ani, dar eram la o distanță mai mare și mai aveam cu noi și o mașină de teren.

Cîteodată, vîntul poate să te salveze. În aprilie 1997 aveam baza în Sulina și, împreună cu mai mulți colegi europeni, încercam să înțelegem rolul de filtru viu al Deltei între Dunăre și mare. Pentru asta mergeam zilnic cu o barcă și luam probe din diferite puncte. Cum vîntul bătea foarte puternic, nu am plecat la lucru în acea zi spre gura Sf. Gheorghe cu o barcă, ci cu un tractor al unui localnic. Mergînd pe digul dintre Sulina și Sf. Gheorghe, tractorul a alunecat la un moment dat prin noroi și s-a ridicat pe două roți, gata să cadă în canalul adînc din apropiere. O rafală de vînt a împins tractorul la loc și ne-am continuat drumul. La întoarcere, ne-am povestit ce am simțit în acele clipe, cînd credeam că ne vom prăbuși în canal. Colegul francez, fost în echipa Cousteau, a zis că a sperat să nu moară atît de stupid, închis într-un tractor în Deltă, după ce a lucrat pe toate mările lumii. Eu mi-am zis că nu se poate așa ceva, ar fi prea de tot. Tractoristul a zis că s-a rugat să fim salvați, că nu se poate să pățim una ca asta cînd avem și străini cu noi.

Oricine a navigat știe ce neînsemnați sîntem în fața vîntului. Că pentru orice ambarcațiune există și un vînt pe măsură, care o poate întoarce din loc. Și cel mai bine simți asta atunci cînd conduci o barcă într-o direcție, la viteza maximă, iar vîntul te mută unde vrea el. Iar Nebunul, așa cum numesc localnicii Deltei vîntul puternic din nord-est, a contribuit la producerea multor dezastre. Una dintre mărturiile care se pot vedea este epava unui cargou, eșuat acum aproape zece ani, în apele ucrainene, la nord de intrarea pe canalul Sulina. Cargoul a fost prins în nisip și nu a mai putut fi scos de acolo. Dar nu a rămas pe loc. Vîntul de furtună îl împinge de atunci, împreună cu uriașa masă de nisip în care a fost blocat, spre sud-vest, astfel încît acesta a ajuns acum în ape românești, foarte aproape de digul nordic al Sulinei.

Minut după minut, an după an, deceniu după deceniu, vîntul modifică permanent nu doar plajele, ci toate locurile care ne înconjoară. Rolul său modelator se simte cel mai bine odată cu trecerea timpului. De-a lungul secolelor, praful și pulberea cărate de vînt au îngropat orașe și civilizații întregi. La Histria sau la Argammum (aproape de actuala Jurilovca), cele mai multe ziduri de cetăți, case, monumente sînt bine izolate sub peste doi metri de praf, așteptînd arheologii și geologii să le dezgroape secretele.

Adrian Stănică este cercetător științific la Institutul Național de Geologie Marină – GeoEcoMar, și jurnalist științific.

Foto: wikimedia commons