"Aşa stînd lucrurile..."

15 ianuarie 2004   Tema săptămînii

Dragă Gusti, Cînd ne-am întîlnit ultima oară, pe la începutul verii, am încercat să te conving că, de îndată ce Fundaţia ta va fi absorbită de Institutul Cultural Român, sub patronajul onorific al preşedintelui Iliescu, o publicaţie cum este Dilema va avea serioase probleme de identitate. Prin titlu şi prin program, ea nu e compatibilă cu o instituţie de propagandă culturală, şi nu se poate acomoda tutelei prezidenţiale (indiferent cine ar fi preşedinte). Devenită, fie şi formal, un "organ" al autorităţii supreme, Dilema ar înceta să fie ea însăşi, ar trebui să-şi administreze crispat "libertatea de expresie", să meargă pe vîrfuri, evitînd subiectele fierbinţi şi formulările tranşante, pentru a nu tulbura protocolul. Nu vreau să fac un proces de intenţie lui Ion Iliescu. Nu cred că a avut vreodată insomnii în legătură cu accesele de combativitate ale gazetei noastre şi, aşa cum îl cunosc (deşi nu cunoşti niciodată destul un om politic), nu mi-l închipui punîndu-ne pumnul în gură. Dar n-ar avea nevoie s-o facă, pentru că şi tu şi noi ne-am confrunta oricum cu o penibilă "dilemă" inhibitoare: dacă sîntem cuminţi devenim suspecţi de oportunism, iar dacă ridicăm glasul cu prea mare nonşalanţă critică, se cheamă că "scuipăm mîna care ne protejează". (E, în ultima vreme, expresia ta predilectă, de o trivialitate inexplicabilă la un scriitor cu talentul tău...) Aşa stînd lucrurile şi ţinînd cont şi de unele tensiuni survenite, de la o vreme, în raporturile tale cu conducerea actuală a gazetei, îţi propuneam să accepţi ieşirea ei nezgomotoasă de sub patronajul Fundaţiei. Mă angajam să găsesc un sponsor şi nu-ţi ceream decît să fii de acord cu cedarea titlului, aparţinînd, de drept, instituţiei-mumă1. Anticipam, pe de altă parte, că amînarea deciziei sau eventualul tău refuz n-ar modifica dorinţa redacţiei, dar ar duce la o despărţire cu tapaj, nedorită de nimeni. Pledam, aşadar, pentru un divorţ discret şi cordial. Reacţia ta a fost destul de confuză. Declarai că n-ai de gînd să te opui voinţei de-a pleca a echipei, dar adăugai că nu poţi lua hotărîri înainte de a fi numit preşedinte al noului Institut şi că, de fapt, nici după numire nu vei avea mare spaţiu de joc, cu un consiliu director compus din 21 de oameni, veniţi din toate zările scenei politice. Oricum, trebuia să-l întrebi pe Ion Iliescu. Cu acest discurs, nu făceai decît să confirmi temerile mele cu privire la perspectivele gazetei, dar am convenit să aşteptăm noua reaşezare instituţională, pentru a face ce e de făcut. Între timp ai fost uns şef şi discursul tău s-a schimbat. Din confuz şi acomodant, a devenit confuz şi băţos. Nu mai eşti dispus să dai drumul Dilemei, nu mai invoci incapacitatea de decizie (ba din contra). Un singur lucru e neschimbat: trebuie să-l întrebi pe Ion Iliescu... Am înţeles, destul de repede, că treci printr-o juvenilă criză de vanitate. Şi că, în fond, nu pricepi miezul chestiunii. Ai recurs la cîteva manevre precipitate, destul de necavalereşti, din punctul meu de vedere: ai încercat (fără succes) să-ţi cîştigi aliaţi discutînd individual cu unii membri ai redacţiei, ai încercat să manipulezi direct sau prin interpuşi buna intenţie a potenţialului sponsor, ai trimis o scrisoare grosieră celor de la Dilema şi ai vrut să numeşti peste noapte un alt redactor-şef, fără să te consulţi, măcar de formă, cu cei pe care bietul om ar fi trebuit să-i conducă. Evident, ai dreptul s-o faci. E ograda ta. Dar în această ogradă ai fi putut să umbli elegant, boiereşte, şi nu lăturalnic, furtiv, ca un slujbaş prost dispus. M-am întrebat ce te împiedică, totuşi, să înţelegi raţionalitatea propunerii mele. M-am oprit la trei motive posibile (dincolo de altele, inavuabile, ţinînd de abisurile structurii tale sufleteşti şi mentale): 1. Dilema a reuşit să-ţi fie antipatică. E "fiul risipitor" al Fundaţiei tale, sursă de neajunsuri şi iritări. Cinstit vorbind, n-ai realizat niciodată beneficiul de imagine pe care existenţa acestei publicaţii l-a adus Fundaţiei pe care o conduci şi ţie personal. Nu cred că e o exagerare să observăm că mai curînd Fundaţia s-a legitimat public prin Dilema decît viceversa. Incapabil să asumi apariţia gazetei ca pe un succes, ai fost mereu, încă de la primele numere, îngrijorat de spiritul independent, uneori critic, al echipei. Ţi se părea că sîntem un pericol pentru supravieţuirea proiectelor tale, că sîntem prea "actuali" şi ne cereai (mi-o cereai mie, în primii ani, şi o cereai actualei conduceri în ultimii) să punem accentul pe "cultură", lăsînd deoparte "futilităţile" conjuncturale. Era limpede că ideea ta iniţială fusese "deturnată". Sperai un săptămînal "fin" şi bleg, un cuminte exerciţiu de paloare civică, ceva cam în genul Tribunei pe care ai patronat-o o vreme, refuzînd să iei notă de inexistenţa ei. Cînd colo, te treziseşi pe cap cu o problemă. Şi dacă n-ai intervenit energic pentru curmarea "eşecului", n-a fost pentru că eşti, prin fire, tolerant şi animat de spirit democratic, ci pur şi simplu pentru că intervenţia energică nu e genul tău. Înclinat mai curînd să scînceşti discret, pe la colţuri, să bombăni înfundat, să te plîngi în surdină cîte unui "amic", decît să acţionezi deschis, bărbăteşte, cum fac oamenii de convingeri, pari să fi pierdut deprinderea dialogului ferm şi sincer. Una spui pe faţă, alta pe din dos. Una spui unuia, alta celuilalt. Cu o viclenie nesigură, temătoare, ezitînd, îmi pare rău s-o spun, între precauţie şi laşitate, te-ai învăţat să navighezi inarticulat între "autorităţi" influente, pe de o parte, şi omeneşti interese personale, pe de alta. Uneori, îmi spun că eşti o natură nefericită şi, pînă la un punct, ataşantă. O vagă cumsecădenie ardelenească se străvede, din cînd în cînd, în adîncuri. Dar adîncurile sînt tot mai adînci. La suprafaţă iese, mereu mai apăsat, portretul trist şi banal al omului halucinat de o funcţie şi de beneficiile ei "colaterale". Ai încremenit în post. 2. Nu pari să ai o idee limpede despre metabolismul firesc al unei publicaţii. Crezi, s-ar zice, că identitatea unei reviste e dată strict de titlul ei. Că, deci, dacă Dilema e scoasă de altă redacţie, condusă de un nou venit, după un program fără nici o legătură cu proiectul iniţial, ea rămîne ce a fost. Nu pari interesat de ceea ce se numeşte "spiritul" unei publicaţii şi, prin urmare, nu eşti preocupat să-l aperi. Din punctul tău de vedere, nu contează decît firma. Firma trebuie păstrată chiar în detrimentul spiritului, cu alte cuvinte chiar dacă simpla ei păstrare e un mod de a o ucide. 3. Te-ai complăcut prea multă vreme în compania unor personaje de mîna a doua. Atent să nu te îndepărtezi de putere, ai cultivat şi te-ai lăsat cultivat de tot soiul de caraghioşi, care mai de care mai nătîngi şi mai şmecheri. Ai ajuns să gîndeşti la fel ca ei. Aşa se explică, între altele, brusca ta vigilenţă faţă de perfide comploturi, lovituri îndelung pregătite, cabale complexe, îndreptate împotriva enormei tale misiuni culturale. Aşa se explică opinia ta că, dacă Pleşu se agită în jurul statutului periclitat al Dilemei, trebuie să existe, pentru asta, motivaţii suspecte: Pleşu vrea să mai apară puţin pe scenă, să intre, de pildă, în politică şi are nevoie de o gazetă. Ergo: a inventat un scandal convenabil pentru a redeveni vizibil. Nu e plăcut să constaţi că cineva cu care ai comunicat omeneşte cîţiva ani buni te trece cu atîta uşurinţă în categoria provincială a ariviştilor de duzină. Vei avea prilejul să-ţi verifici ipoteza: vei vedea că nu intru în politică. Am fost în politică şi nu am, în această privinţă, nici frustrări, nici nostalgii. Te vei mira, poate, să afli că există şi inşi care sînt fericiţi să plece din funcţie, să se întoarcă la meseria lor şi la statutul de "simplu cetăţean", renunţînd la gesticulaţia "creatorului care se sacrifică pe altarul naţional". Nu e destul să spui mereu: "eu am cărţile mele". Trebuie să le mai şi frecventezi, să optezi pentru ele, să le onorezi. Te previn, dragă Gusti: eşti într-o gravă criză de discernămînt. Tu care, înainte de 1989, aveai un amplasament net, în tabăra celor care nu înţelegeau să se bălăcească euforic în mizeria dictaturii, pluteşti acum, flasc, în ape tulburi, alături de cei cu care păreai imposibil de asociat: la ora asta eşti, vrei nu vrei, în echipă cu de-alde Săraru, de-alde Păunescu, de-alde Şeuleanu şi alţii ejusdem farinae 2. Care e Buzura cel adevărat? N-am să-ţi contest meritele din ultima decadă. Sînt mai numeroase decît o spun duşmanii tăi, dar nu atîtea cîte îţi atribui singur. Şi ele nu pot constitui, la nesfîrşit, un camuflaj credibil pentru ceea ce, în bună măsură, e apetit privat, pasiune turistică, euforie a misiunii. Ştiu, te sacrifici pentru patrie, ai "realizări", faci cîte un bine ici şi colo. Dar aşa sunau şi justificările unor culturnici de pe vremuri, incapabili, în realitate, să facă pasul în afara rîndului. Ambalajul altruist al egoismului e un reflex destul de comun. Gogu Rădulescu izbutea, contra curentului, mici isprăvi umanitare, reuşind să-şi neutralizeze, astfel, melancolia etică. Dar mai merită să fii un fel de Gogu Rădulescu astăzi, după 13 ani de postcomunism? Vin acum la stingheritoarea ta scrisoare către redacţie. Îmi faci reproşuri, destul de îngălate, privind statutul Fundaţiei pe vremea ministeriatului meu de la Externe. Nu mi-e clar: ai primit mai puţini bani decît pînă atunci? Mă îndoiesc. Dar chiar dacă ar fi fost aşa, trebuie să ştii că ministerul însuşi era în cădere de buget, că eram, uneori, în situaţia de a nu putea plăti salariile misiunilor din străinătate şi că deci nu erai o victimă persecutată, ţintită anume, ci unul din numeroşii suferinzi ai momentului. Te-a deranjat, cum spui, rubrica sub care primeai banii? Nu cred în această inutilă "sensibilitate". Pentru a mă apropia de adevăr, ar trebui să cobor în penumbre jalnice şi să invoc micile tale ambiţii de familie, pe care eu nu le-am slujit cum trebuie. Evident, nu mi te-ai plîns niciodată, în mod direct, de reaua mea purtare, iar cînd te-am întrebat asupra lucrurilor care-mi ajunseseră la ureche, te-ai spălat, în stilul obişnuit, pe mîini, abordînd ocheada nevinovată: "Eu?!" Există, în scrisoarea ta, un pasaj cu totul misterios: spui că mi-ai oferit Dilema "într-un moment dificil al existenţei mele". Oricît m-aş strădui, nu pricep despre ce e vorba. Am avut, în viaţă, două momente pe care le-aş numi "dificile": 1982, cînd am fost dat afară de peste tot, şi 1989, cînd am căpătat un echipaj de ofiţeri în faţa porţii, 24 de ore din 24, după care am fost mutat în afara Bucureştiului. Nu-mi amintesc să te fi manifestat în vreun fel în aceste două împrejurări. În toamna lui 1992 cînd, într-adevăr, mi-ai făcut propunerea de a scoate o gazetă, eram bine mersi. Scăpasem de corvoada ministerială, mă întorsesem, după şase luni, de la un stagiu într-un Institut de Studii Avansate din Berlin, eram profesor universitar la Universitatea din Bucureşti şi lucram la proiectul Colegiului "Noua Europă", de care mă ocup şi azi. Situaţia mea de atunci nu poate fi socotită "dificilă" decît de cineva care cuplează ieşirea dintr-o funcţie "oficială" cu o catastrofă... Adevărul e mai curînd pe dos: la acea dată, imaginea FCR şi a ta erau serios avariate. Faptul că am acceptat, într-un moment greu pentru tine, să conduc o publicaţie în echipa ta m-a costat mulţi nervi şi cîteva prietenii. Cu Virgil Ierunca, la care ţin mult, dar care mă acuza de "cotrocenizare", n-am reuşit să mă împac nici pînă în ziua de azi. Încearcă să-ţi reaminteşti în ce atmosferă am ieşit pe piaţă în 1993. Priviţi cu suspiciune de "lumea bună", incluşi în scenarii abracadabrante (eram, chipurile, înfiinţaţi de "băieţii răi" ca să concurăm 22 , aveam sarcina să stîrnim confuzie, să denigrăm opoziţia, să relativizăm, "dilematic", valorile democraţiei şi radicalitatea luptei politice), abia găseam colaboratori onorabili, dispuşi să ni se alăture. În aceste condiţii, am fost de acord să intru în teren alături de tine, nu pentru că vroiam să fac politică, nu pentru că eram prăpădit şi anonim, în căutare de profil public, ci pentru că te ştiam om cinstit, iar furia din jur mi se părea nedreaptă. Cum ai reuşit să transformi toate astea într-o poveste despre mărinimia cu care m-ai salvat "la greu", iată o evoluţie curioasă, care spune ceva nu atît despre memoria ta, cît despre sufletul tău în derivă. Care sînt părerile tale adevărate e, din păcate, greu de ştiut. La intervale scurte spui lucruri contradictorii. Mi-ai explicat, de mai multe ori, că eşti "lucrat" la Iliescu de răuvoitori, care invocă Dilema ca probă de indisciplină şi neloialitate. Dar acum recunoşti că Iliescu nu ţi-a spus niciodată nimic şi că tu ai probleme de conştiinţă cînd scuipăm... (aici intervine, matematic, metafora cu mîna). Mi-ai spus că singura obiecţie pe care o ai

Mai multe