Aşa am apucat...

26 ianuarie 2012   Tema săptămînii

Privesc în urmă. Eram copil în anii ’50. Familia mea locuia la comun într-o mansardă compusă de-a lungul unui culoar lung şi foarte rece: două camere de servitori, o debara, un closet, o baie fără closet, o bucătărie şi un palier de scară cu cămară (sic!). Întreg ansamblul era dotat cu o singură sobă cu lemne, în camera mare. Eu aveam odaia mea personală în debaraua cu un perete de faianţă cu chiuvetă de fontă a cărei destinaţie mi-a rămas misterioasă pînă astăzi. În şase metri pătraţi, ai mei reuşiseră să construiască – din brad ars cu lampa de gaz – un pat, două rafturi de bibliotecă suspendate pe lanţuri de cîine, un dulap fără spate – în care era mascată şi chiuveta mai sus pomenită – başca un cufăr vechi de călătorie plin cu diverse, care îmi servea de masă de lucru. Eram fericită şi am avut mai tîrziu o mulţime de prietene şi colege care mă vizitau, pentru ocazia unică de a face împreună plajă pe acoperiş. Fereastra debaralei avea un pervaz de tablă foarte lat, de pe care ajungeam dintr-un singur pas pe panta foarte lină a acoperişului. Doar că cei 6 metri pătraţi ai odăii mele adunaţi cu cei 25 ai camerei mari făceau 31, într-o perioadă în care fiecare cetăţean avea dreptul la 8 metri locuibili. Noi eram trei, 3 x 8 = 24, aveam un surplus burghez deşănţat de şapte metri pătraţi, din cauza cărora ne aşteptam să fim mutaţi, aşa încît ai mei ţineau sub pat o valiză pregătită cu strictul necesar. Locuinţa aceea, aşa cum era, răspundea tuturor nevoilor unei familii, mai puţin în ce privea temperatura: vara ne apăram de caniculă tapetînd geamurile cu hîrtie albastră şi totuşi eu nu puteam dormi noaptea decît direct în cada de baie, iar iarna trebuia să ne strîngeam cu toţii în patul din camera mare. Nu ştiam pe atunci că în anii ’80 voi rezolva problema încălzirii cu gaze la sobe – dar fără gaze – exact în acelaşi fel: aşezam o cratiţă cu gura în jos peste arzător, deasupra ardeam lemne, iar împrejur aşezam patul mare şi cele două mai mici ale copiilor, ne îmbrăcam bine şi ne culcam. Diferenţa consta însă în dimensiunile camerei, mult mai mari acum şi mai greu de încălzit. Revenisem între timp în locuinţa bunicii, în care încă nu am învăţat să diversific destinaţiile camerelor în aşa fel încît să nu rămînă spaţii de prisos. Nu am nevoie de cameră de lucru pentru că m-am învăţat să lucrez în fotoliu sau în vîrful patului, nici de cameră de oaspeţi, nici de dressing. Dacă fiecare are camera lui şi împreună avem un spaţiu în care să ne putem aduna cînd avem chef de vorbă, consider că sîntem mai mult decît îndestulaţi. 

Privesc în jur, ansambluri de vile copiate la indigo, cu acces privat cu bariere şi paznici, cu interioare asemănătoare între ele ca gemenii monozigoţi. Living-uri pătrate, mari, cu accesorii decorative cum ar fi bucătărie mică, televizor uriaş, pereţi vitraţi, lemn inexistent, piele ecologică, ordine şi lustru; ai văzut una, le-ai văzut pe toate. Ce e sigur e că nu dă bine astăzi să găteşti sau să lucrezi acasă, locuinţa e făcută exclusiv pentru loisir şi pentru arătare. 

Privesc într-o parte, către satul în care am reuşit să cumpăr cea mai mică şi probabil ultima casă bătrînească rămasă în picioare; s-au construit case cu trei etaje pentru familiile tinere  de trei persoane, pensiuni uriaşe dar neterminate, cu piscine, lampadare decorative în grădină şi cu bude în curte, noi-nouţe, dar fără groapă dedesubt, iar tot gunoiul rămas după şantier zace pe prund, aşteptînd torentele de primăvară ca să ajungă în Dunăre. Multele camere goale şi foarte reci, băi cu faianţă şi gresie italo-spaniolă, dar fără apă caldă sau fără apă curentă, sînt compensate de înghesuiala şi căldura mare din bucătărie, unde mama găteşte, tata meştereşte, copilul îşi face lecţiile pentru a doua zi şi bunicii rămaşi fără casă bolesc sau dorm. În camera (nelocuită) de primire lumina e reflectată de multe oglinzi, vitrine, bibelouri şi sticlărie niciodată folosită.   

Privesc prin geamul autobuzului, spre „palatele“ cu esplanade în trepte la intrare, înalte, cu colţuri rotunde, balcoane cu baluştri, turnuleţe şi acoperişuri strălucitoare cu zorzoane. Stau aliniate la drum, unele nu au împrejmuiri, în afara unor porţi monumentale, şi toate ar părea nelocuite, dacă nu ar fi automobilele uriaşe din dreptul curţilor. 

Răsfoiesc catalogul IKEA pe 2012. E destinat în întregime soluţiilor de utilizare/amenajare/mobilare a spaţiilor mici, pentru a le transforma în locuinţe funcţionale; oferă soluţii pentru camere de baie aşezate într-un dulap, pentru mobilier extensibil/rabatabil, pentru depozitare dedesubt/în spate/deasupra, propune paturi cocoţate  peste canapele şi mese de lucru, tot felul de găselniţe ingenioase. 

Să fie la ei, în Suedia! Noi vom locui în continuare cum am apucat, dărîmînd pereţii apartamentelor de bloc şi desfiinţînd spaţiile utilitare, pentru a obţine camere bune supradimensionate; construind sau locuind case identice, cu mobile identice, aşezate în compoziţii identice, mirîndu-ne şi mîndrindu-ne în acelaşi timp, a, e la fel ca la noi în living! Vom continua să locuim cu toţii în bucătărie, dar vom cheltui averi pentru amenajarea unor spaţii de reprezentare şi a unor maşini de statut. În general, ne vom păstra tradiţiile, identitatea şi coada sus. 

Ioana Popescu este etnolog.

Mai multe