Aș purta un tricou cu „I love Obor!“
Am scris în nenumărate rînduri despre Piața Obor și voi continua să mai scriu, pentru că mă fascinează. Este locul perfect pentru un studiu antropologic, de pildă (antropologie urbană), dar și o sursă de inspirație pentru orice scriitor pentru schițe de portrete. Poate fi un mic paradis gastronomic, dar și un loc de pierzanie pentru bețivii din cartier. Oborul are de toate pentru toți, însă de cele mai multe ori eu scriu despre piață la un mod emoțional. Sînt lucruri care deja mă leagă de Obor, este o legătură afectivă care mă va urmări probabil toată viața, indiferent dacă mă voi muta, la un moment dat, într-un alt oraș, într-o altă țară. Și mi se pare că într-un fel reprezintă perfect Bucureștiul – e genul de loc care nu-ți rămîne indiferent, îl urăști și îl iubești deopotrivă.
Micii din Obor
De mai bine de zece ani, e aproape un ritual: de fiecare dată cînd mergem la cumpărături în Obor (de cînd mă ştiu, locuiesc „în gura Oborului“, cum se zice), piaţa se încheie cu micii în care înfigem regulamentar scobitorile, pe cartonul lor stropit din belşug cu muştar (din acela ieftin, românesc, grosier) şi cu binemeritata bere. Uneori mîncăm în grabă, bem berea şi plecăm, alteori ne prinde în Obor închiderea pieţii, spartul tîrgului, şi atunci e cel mai interesant – cînd soarele asfinţeşte şi umbre lungi se lasă peste tarabele acoperite cu prelate, cînd mai sînt doar cîţiva mici sleiţi pe grătar, care îşi aşteaptă ultimii muşterii, cînd beţivii încep să cînte şi cînd femeile pripăşite pe aici, fiindcă nu le-aş numi „de serviciu“, încep să măture, cu feţele lor abătute, a mai trecut o zi din sărăcia asta de viaţă! Terasa se închide, însă oamenii nu vor să plece, îi apucă amocul, alunecă pe nesimţite într-un soi de vis lucid, îşi pot imagina că dincolo de hala veche, ai cărei pereţi roşietici reflectă ultimele raze de soare, e o altă viaţă, mai bună. Dacă ciuleşti urechea, poţi auzi chiar şi talazurile unei mări inexistente cum se sparg de un ţărm necunoscut care îi aşteaptă.
Dar să revenim la micii din Obor, cei la 2 lei, cu muştar, dar fără pîine, chifla se ia separat (însă toţi micomanii care se respectă molfăie din pîinea proprie, din sacoşă): niciodată egali, ca-n supermarket, unii mai lungi, alţii mai scurţi, pîrpăliţi doar pe jumătate, pe alocuri arşi, cu gust de cărbune, condimentaţi exact atît cît trebuie. Faimoşii mici „scuipaţi“ din Obor – eu ştiu ce înseamnă, însă fiecare să-şi imagineze ce vrea –, înghesuiţi cîte 50 pe grătarele negre, necurăţate de secole, învîrtiţi pe toate părţile de „băieţii“ care ştiu cum vine treaba asta, fiindcă parcă tot de secole mîinile lor miros a carne şi a seu, degetele au căpătat forma şi culoarea micilor cruzi, au inhalat atîta fum de grătar încît cu respiraţia lor ar băga în ceaţă un Bucureşti întreg. Şi de-aia le ies atît de buni micii, pentru că, vrînd-nevrînd – „riscul meseriei!“ –, pun în ei şi un pic de suflet. Ce Cocoşatu? Ce Dealul Negru? Micilor din Obor ar trebui să li se dedice un manual întreg de gastronomie urbană.
Mai demult, pe vremea manelelor, îi găseai în mai multe locuri şi puteai să faci comparaţii, tot perimetrul Oborului era împînzit de dughene şi tarabe prevăzute cu grătare. Însă noi nu mergeam niciodată la cîrciuma mainstream, chiar din centru, unde te luau cu asalt toţi vînzătorii de nimicuri, „ţigări, ţigări“, „trei perechi la 10 lei“, „icre de Manciuria avem!“, toţi cerşetorii şi ologii. Căutam locuri ascunse, „de nişă“, unde manelele erau oprite „la cerere“, găseai bere imported la preţuri derizorii, pe vremea cînd Paulaner nu era la modă. Una dintre bodegi avea trei mese şi rogojini din stuf – un fel de bar de Vamă avant la lettre, dar cu mici. Micul era liantul dintre oameni, dar şi pretextul de a mai întîrzia în piaţă, grăsanul cu şorţ pătat „de la stuf“ avea mîini de vrăjitor, mi-amintesc şi acum magia care lua naştere deasupra grătarului încins, în aerul acela tremurător.
Chipuri din Obor
● Negustoreasa de verdeţuri şi ierburi de tot felul, unele în trend, cum ar fi menta şi busuiocul (4 lei legătura, scump!). În jur de 60 de ani, îşi zgreapţănă tot timpul un neg mare de pe nas. Bodogăne şi comentează, îi cam tună şi‑i fulgeră. Are şi zarzavat pentru ciorbă, la sticlă. Minunat. Ce-mi veni să-l laud? Precis îl scumpeşte de la 6 lei la 10… „Da, chiar e bun! Pus de noră-mea!“, zice cam în scîrbă. „Dar cine crezi că a învăţat-o?! He, he…“ Şi iar zgreapţănă negul. Îmi aminteşte de soacra cu trei nurori.
● Fetele şi femeile maramureşence, în port popular, care fac pe loc plăcinte, sarmale la ceaun (5 lei porţia) şi dau şi ţuică cu ţoiul. Obişnuite cu beţivii şi mîncăii care roiesc în jurul coşmeliei lor, vesele, guralive, parcă-s un cîrd de gîşte. Roşii la faţă, trag şi ele din pălincuţă, pe ascuns. Uneori se mişcă în reluare, picotesc deasupra tuciului cu mămăligă.
● Chinezul Cristi, care mănîncă mici, la terasa proletară. Cîte şase. Înfulecă cu mîna, ca românii, se bat turcii la gura lui. De profesie filolog. Face politică, îl înjură pe Băsescu, dar şi pe Ponta. Ştie el cum ar putea să meargă treburile în România, dar nu se bagă.
● Soţ şi soţie, tusea şi junghiul, în jur de 80 de ani. Vin cu murături tocmai de la Rădăuţi, bune să le pui la rană. Blajini, răbdători, îţi amintesc de bunicii din Bucovina, pe care nu i-ai avut niciodată. Nu se grăbesc nicăieri, niciodată, te îmbie să stai cu ei la o vorbă. Anul trecut, zăpada a fost mare, le-a îngropat casa. Şi după aia a dat gerul, le-a îngheţat varza în butoaie. Drumul cu trenul de la Rădăuţi e scump, noroc că are el carnet de veteran. Dar le place să umble cu trenul, se mai uită pe geam, mai văd cum e cîmpul şi dacă va da roade anul ăsta. O poveste!
● Kung Fu ninja, la peşte, în hala veche. Roteşte cuţitele, sar solzii, despică peştele, ţîşneşc maţele. În cinci minute e curăţat şi filetat crapul de şapte kile. Master chef. Blond cu mustăcioară, frumuşel. Parcă îl vezi într-o lotcă, la peşte. „Peştele e viaţa mea!“, zice. Să-l vîndă e un spectacol.
● Beţivi de diferite sortimente – micul e fudulie, rachiul e temelie. Pe la 2, cînd se sparge piaţa, sînt toţi criţă. Se strigă unii pe alţii cu „măăă“, „băăă“ şi cu „hai!“.
În varianta clasică
În fiecare sîmbătă dimineaţă, odată cu mine, jumătate din locuitorii de pe Calea Moşilor, Șoseaua Ştefan cel Mare şi din cartierul Colentina se revarsă spre Obor cu paporniţe şi cărucioare. De fapt, piaţa începe încă de la gura de metrou, de unde poţi cumpăra fleacuri de proastă calitate la 2 lei (prosoape-de-bucătărie-brichete-răzătoarea-minune-ciorapi-de-damă-ţigări-şi-icre-de-manciuria-avem… şi această incantaţie îţi răsună în minte tot restul drumului), se continuă pe platoul din faţa magazinului Bucur, unde îţi poţi repara „la minut“ fermoarele „la maestrul Coco“ sau la concurenţa lui Coco, Cocoş, apoi ia diferite forme, de la bazar la talcioc de vechituri sau la mici tîrguri încheiate de-a dreptul pe trotuar sau în parcare (cum ar fi cele cu telefoane mobile furate), pînă cînd ajungi în sfîrşit la hală şi la tarabele pieţei propriu-zise, cele cu legume şi zarzavaturi.
Mulţi spun că Oborul nu mai e ce-a fost, şi nu se referă neapărat la perioada „de glorie“ a Tîrgului Moşilor care a fost atestat documentar acum trei secole. Chiar şi în ultimii douăzeci de ani, Piaţa Obor a cunoscut perioade de înflorire şi de decădere, depinde de perspectiva din care priveşti lucrurile. S-a demolat, s-a reconstruit, tarabele au fost mutate dintr-o parte în alta, negustorii au migrat mai la dreapta sau mai la stînga în interiorul aceluiaşi perimetru, aşa că astăzi trebuie să te reorientezi pentru a cumpăra murături sau şosete. Vremurile în care mergeai în Obor pentru a asculta noile hit-uri în materie de manele – iar, pe fundalul sonor, concurenţa era între Salam şi Minune – sau cele în care, atunci cînd dispăreau subit cîinii vagabonzi, apăreau în mod suspect mai multe dughene cu mici au apus de mult. Haosul balcanic de aici a început să capete un aspect mai organizat, mai civilizat, zic unii. Însă chiar dacă locul este într-o perpetuă transformare, Oborul înseamnă în primul rînd oamenii lui. Ei continuă să facă negoţ, învăţînd unul de la altul mici trucuri ale supravieţuirii „pe piaţă“ şi să populeze o lume fascinantă care-şi are propriile reguli ale cîştigului.
În varianta pentru hipsteri
Deși mă consider o „oboreancă“ cu state vechi (de la patru ani mă tot tîra mama printre tarabele din piață) și am asistat la toate transformările pieței din ultimii treizeci de ani (de la manelizare totală, în anii ’90, la un loc la limita decenței, cum e acum), n-am simțit nevoia să iau apărarea Oborului în fața invaziei de hipsteri, mai mult m‑am amuzat. Pentru că mi-am dat seama că, de ceva timp încoace, Oborul oricum a devenit noul hip. Se întîmplă cam de cînd „s-au interzis manelele“, iar la terasa centrală poți asculta uneori muzică lăutărească autentică, dar și Edith Piaf sau Beatles. Odată am asistat la o scenă suprarealistă, la spartul tîrgului – micii se terminaseră, ultimii bețivi se clătinau pe la mese, un angajat al terasei, la rîndul lui turmentat, încerca să strîngă cartoanele unsuroase de la mici și mai mult le scăpa pe jos, un aurolac dormea pe bordură, se stîrnise o pală de vînt ce ridica în aer pungile, ambalajele care dansau deasupra tarabelor goale pe valsul de Strauss care se auzea la maximum din boxele terasei. Dacă pui scena asta într‑un film, or să zică criticii că e o făcătură, dar cam ăsta e Oborul, cel de acum. La aceeași terasă poți întîlni drojdieri de ultimă speță alături de pensionari care trag de cîte o bere, au plecat la piață ca să mai scape de gurile nevestelor, au în sacoșă cîte o varză și două țeline, muncitori care au ieșit să-și ia prînzul în „oraș“ și golesc conștiincios platoul cu mici, intelectuali serioși, scriitori în timpul lor liber și cititori de Dilema veche, cupluri obișnuite care fac piața, bețivi și scandalagii de ocazie, turiști străini aduși aici de cîte un ghid (într-un tur privat care n-a fost promovat pe Facebook), care învață cum să-și înfigă scobitorile în mici și tineri cu laptop-uri care vorbesc despre cum să trimită proiecte la AFCN. Ca orice alt loc, Piața Obor se schimbă, un mall s-a construit chiar peste drum, poți avea oricînd altă opțiune mai trendy și mai safe (am făcut de două ori toxiinfecție alimentară de la niște ciorbe de prin hala veche), însă preferi să te întorci în Obor, nu pentru roșiile bio sau cea mai fragedă ceafă de porc – căci cea mai bună legumă e porcul, nu-i așa? Te întorci pentru că Oborul înseamnă, în primul rînd, oameni. Oamenii vii cu care poți sta oricînd la o vorbă, la o poveste.
Foto: wikimedia commons (sus), Lucian Muntean (jos)