„Aş fi vrut să fiu o muscă pe umărul doamnei H.P.-B.“ - interviu cu Adriana BABEŢI

6 ianuarie 2016   Tema săptămînii

Pe Adriana Babeți am cunoscut-o întîi din scris și apoi în lumea reală. Nu ne-am întîlnit de multe ori, dar de fiecare dată cînd s-a întîmplat, am simțit un fel de căldură foarte specială. Și mi-am zis că e genul de om căruia vrei să-i stai în preajmă. Îmi doream de multă vreme să facem un interviu, iar tema de acum mi s-a părut că i s-ar potrivi ca o mănușă. Cred că am avut dreptate. 

Mi se pare că la puțini scriitori se simte această generozitate foarte specială în felul în care vorbesc despre oamenii de care sînt înconjurați. În textele dvs. ea e la tot pasul, așa cum e și multă animație și vitalitate, așa că o să vă întreb: care sînt întîlnirile care au continuat să conteze în timp? 

Tare mă bucură ce spui despre textele mele, dar ceea ce o să adaug imediat după mulţumiri probabil că o să te descumpănească. Chestiunea e că – am mai spus-o de nu ştiu cîte ori – nu mă prea simt un adevărat scriitor. Şi asta pentru că ceva îmi spune că, atunci cînd lucrează,  scriitorii adevăraţi nu îşi pun nici pe departe problema generozităţii cu cei din jur (fie ei oamenii despre care scriu direct sau oblic, fie cei din preajmă, fie posibilii cititori). Scriitorii ăştia îşi urmează halucinaţi vocaţia, cu încrîncenare şi cu un egoism incredibil. Fără să cruţe pe nimeni şi în primul rînd fără să se cruţe pe ei înşişi. Cum s-ar zice, n-au mamă, n-au tată. Chiar şi scriitoarele, adevăratele scriitoare, se comportă cam la fel. Or, în ce mă priveşte, sînt la antipod. Regimul servituţii acceptate liber şi cu drag îmi aduce multă bucurie, dar îmi dă şi semnalul că vocaţia, cîtă e (şi dacă e!), are timp să aştepte, de parcă aş mai avea de trăit o viaţă. Poate că din această stare vin animaţia şi vitalitatea pe care le-ai observat. Scriu fără încrîncenare şi îmi spun senin că atît am putut, atît am făcut. Iar dacă e să fie, va fi vreme şi pentru proza care m-ar face în propriii mei ochi scriitor cu acte în regulă. Lecţia asta a aşteptării împăcate (însă nu blege!) am învăţat-o de la cele mai importante femei din viaţa mea, mama şi bunica. Unul din sfaturile lor, pe care l-am înţeles foarte tîrziu, suna, cam fatalist, dar şi cu un dram de speranţă, aşa: „Şezi blîndă, c-o fi cumva“. Dar, de fapt, cu o mamă şi cu o bunică nu te intersectezi pur şi simplu. E altceva, mult mai adînc. Au contat însă, în timp, întîlnirile cu oamenii care m-au format sau alături de care m-am format. Prietenii, profesorii, colegii. Ba chiar şi studenţii mei. Le sînt recunoscătoare tuturor, cum ei nici nu ar bănui.

Dandysmul

Amazoanele?

Cînd am scris

am corespondat cu Alex. Leo Şerban. Ne-am întîlnit printr-o întîmplare şi am simţit că ne leagă multe lucruri. Era delicat, dar şi ferm, păstrând mereu o distanţă, ca un adevărat dandy. Leo nu s-ar fi lăsat dresat nici în ruptul capului. Cît priveşte amazoanele, toate prietenele mele sînt femei puternice, dar în menajerie m-am descoperit doar pe mine, călare, în culmea miopiei, pe Kenzel (care-i o bicicletă slovacă) şi visînd să fiu Uma Thurman din

Ce să mai strunesc? Ce să mai îmblînzesc? Dacă stau şi mă gîndesc bine, îmi dau seama că, de fapt, între felul meu de a fi şi subiectele despre care am scris cărţi sau doar studii (dandysm, amazoane, anorexie la Kafka, tactilităţi proustiene, scriitori-oşteni, de pildă) se cască o mare prăpastie. Ce să fie, ce să fie? Ghici ciupercă ce-i. 

Femeia în roșu,

S-au legat într-un nod puternic, care a fost incredibila noastră prietenie şi o şansă a întîlnirii rarisimă. Să scrii la şase mîini, în doar 17 zile, peste 500 de pagini de roman cu cap şi coadă, fără să te cerţi o singură clipă, asta nu cred că ni s‑ar mai putea întîmpla vreodată. Doar dacă ne-am întîlni cîndva, printr-o minune, eu şi Mircea Mihăieş, cu Mircea Nedelciu, aşa, să fim toţi trei în formaţie. Mai ştii… Vom muri şi vom vedea cum e şi cu întîlnirile de dincolo şi de apoi.

Scriați undeva că, din 1980, țineți un fel de agendă-jurnal; asta înseamnă că cele mai multe lucruri trăite/întîmplate au fost, într-un fel, consemnate. Ce loc au întîlnirile în această țesătură? Descrieți conversații, felul în care arată cei pe care îi cunoașteți?

Intersectarea cu o persoană e decisivă. În loc de „întîlnire cu…“ scriu „x cu…“, fiindcă am foarte puţin spaţiu pentru fiecare zi din agendă. Nu descriu nimic, doar consemnez evenimentul. Adevărul e însă că am o mega-, ba chiar giga-memorie, aşa că pot să reconstitui fără să clipesc cele mai mici detalii. Cum ar fi locul, atmosfera, îmbrăcămintea şi, dacă au fost cu adevărat importante, şi conversaţiile.

Pe unii dintre cei cu care ne intersectăm se întîmplă să-i pierdem la un moment dat pe drum. Fie că ne îndepărtăm noi, fie că dispar ei. Cum gestionează o sentimentală sadea amintirile? Cum le păstrează? Și ce face cu regretele?

Aşa-i: din păcate, ne îndepărtăm unii de alţii sau pur şi simplu dispărem. Cred însă că întîlnirile mari sînt puţine şi nu seamănă neapărat cu prieteniile, care, dacă sînt adevărate, nu se sting. Înainte de a vorbi de gestionări, să pun o notă de subsol: sînt sentimentală, dar nu sadea, căci am şi destul umor (cel puţin aşa îmi place să cred), care mai pune surdina pe afect. Tocmai de aceea îmi administrez binişor amintirile. Fără stocuri inutile, fără plusuri şi minusuri de inventar pe care ar trebui să le compensez, vorba economiştilor. Numai bine să‑mi zic că totu-i sub control, căci e scris în agende şi-n cap. Ba are şi sprijin teoretic, căci am predat multă vreme un curs la master despre imaginarul memoriei, iar cartea lui Paul Ricoeur – Memoria, istoria, uitarea ne-a fost un fel de Biblie. Numai că, exact cînd mă aştept mai puţin, din nu ştiu ce străfunduri (ba ştiu!) se întoarce refulatul şi-mi plesneşte una peste suflet. Iar sufletul se strînge de suferinţă, pentru că amintirile astea de care vrei să scapi sînt dureroase şi încărcate de spaime, remuşcări şi regrete. N-aş vrea să dispar pînă n-o să-mi cer iertare de la toţi cei pe care i-am rănit şi care mai sînt în viaţă. Asta ca să mă împac cu toate-toate amintirile.   

Care e scriitorul pe care v-ați fi dorit cel mai mult să-l întîlniți și de ce?

Deşi ştiu că e mai bine (pentru iluzie) să nu-i cunoşti în realitate pe scriitorii admiraţi, ci doar să le presimţi prezenţa prin textura paginilor, totuşi aş fi vrut să stau măcar cîteva minute faţă în faţă cu Proust şi Kafka, evident, fără să le spun vreun cuvînt. Doar să îi privesc, iar ei să îmi zîmbească nedumeriţi, cuprinşi de stîn­jeneală şi melancolie, cu acea „uimire tristă“ despre care scriu amîndoi, fără să se cunoască. De ce aş vrea aşa ceva? Pentru că îi venerez. Şi aş mai fi vrut să fiu o muscă pe umărul doamnei H.P.-B., adică al Hortensiei Papadat-Bengescu, în ziua cînd a ajuns la ultima pagină din ciclul Hallipilor, istovită de povara celor cinci copii, a unui soţ imposibil şi a banalităţii din jur.   

Mă gîndesc că, pentru un profesor, fiecare an e o provocare și la capitolul în­tîlnirilor cu oameni tineri și noi. Vă dați seama din prima zi care vor fi studenții cu care vă veți înțelege cel mai bine?

Depinde. Cu studenţii din anii mici fac numai cursuri, nu şi seminarii, deci nu prea am cum să îi reperez dintr-un amfiteatru cu vreo 70 de persoane pe cei de care mă voi apropia. În schimb, la masterat e simplu: ei sînt mai puţini şi dialogul se leagă uşor. Am destul de multă experienţă ca profesor ca să-mi dau seama chiar de la început care îmi sînt viitorii parteneri de discuţii şi chiar de proiecte, pentru că îi provoc pe fiecare în parte să vorbească, să răspundă, să întrebe. Şi îi dibui rapid după felul în care vorbesc, răspund, întreabă. Dar şi după cum ştiu să tacă.

Dar întîlnirea cea mai bizară/ne­aș­tep­ta­tă, pe care ați trăit-o?

Poate n-o să-ţi vină să crezi, dar e întîlnirea cu mine, în clipa cînd, la începutul anilor ’90, cu lentilele de contact pe ochi, m-am văzut pentru prima dată clar în oglindă, aşa cum eram de fapt, fără ochelari. Şi am împietrit de spaimă şi tristeţe, pentru că, fulgerător, am descoperit în privirea de Gorgonă care mă ţintuia tot ce credeam că e bine ascuns în mine. De mine. 

a consemnat Ana Maria SANDU

Mai multe