Aș fi fost o exigentă profă de mate

Se spune despre anumite telefoane care îți schimbă viața că ții minte cu precizie detaliile momentului în care te-au găsit. Cînd prietena mea Anca m-a sunat pe telefonul fix din Aiud, eram în bucătăria părinților mei, încropind ceea ce azi ar putea trece drept brunch. „Ce faci în Aiud?“, mi-a zis scurt. „Păi, după cum știi, sînt acasă la ai mei“, am răspuns. „Eu te întreb ce faci acolo în loc să fii în Cluj, căutîndu-ți chirie. Văd aici că ai intrat la Jurnalism.“ Am stat cîteva momente pe gînduri, am întrebat-o dacă e sigură, am pus-o să se mai uite o dată pe lista care, pe atunci, se afișa la facultate (nici pomeneală de online). Era sigur, intrasem. 

Matematica a fost prima și marea mea iubire, încă din ciclul primar. Mă amuză cum, alături de alți trei-patru copii cu care țin legătura și astăzi, mergeam la concursuri Pitagora pe județ. Aveam doar 9 ani și nu eram în stare să trag cerneală în stilou fără să fac vreo boacănă. Explicația care stă încă în picioare este că, în matematică, e totul clar, sub ochii tăi: ai datele și ți se spune unde trebuie să ajungi, mai trebuie să găsești doar calea. Îmi amintesc perfect, mai ales la geometrie plană, starea pe care o aveam cu cîteva rînduri înainte de rezultat, după ce toate lemele și teoremele fuseseră deja aplicate, iar finalul era aproape palpabil. Mă simțeam ca o „Coppélia“ trezită la viață.

Am urmat profilul de informatică al unui liceu real, unde se făcea multă matematică și fizică și aveam două-trei ore de limba română pe săptămînă. Existau doar două calculatoare 286 pentru toată clasa și am fost tare fericiți cînd a apărut și un mouse. Într-o lume ideală, confecționată din clișeele văzute în filme și poleită cu dorința de a-mi scrie numele undeva, aș fi vrut să fiu ziaristă. În lumea adevărată, plănuisem să devin profesoară de matematică – probabil, singura meserie pe care reușeam să o înțeleg. În plus, lucrînd cu copiii, mi se părea că, într-un fel, aș fi putut rămîne tînără pentru o perioadă nedeterminată. Erau trei examene din matematică la „Babeș-Bolyai“ la Cluj, inclusiv cu parte teoretică, nu doar exerciții, cred că singura facultate unde atunci se cerea și trigonometrie. Spre finalul liceului, gîndindu-se probabil la viitor, tatăl meu a fost de părere că ar fi mai bine să aleg Informatica, din cadrul aceleiași facultăți. Examenul era comun cu Matematica și era considerat cel mai bun profil, cu concurență ridicată. Decis, învățat, intrat fără probleme. Abia după aceea a început coșmarul.

Venind de la un liceu dintr-un oraș mic, unde dotările erau cele pomenite mai sus, neavînd multă vreme calculator acasă, la care să exersez, îmi era greu să mă obișnuiesc să scriu cu rapiditate zeci de rînduri cu sintaxă impecabilă în diverse limbaje de programare. Și, dacă la programare aveam un singur examen pe semestru, în primul an, restul fiind din matematici și destul de ușoare, în cel de-al doilea an informatica a monopolizat întregul orar. Aveam două probleme cu ea: nu-mi plăcea la fel de mult ca matematica și, mi-am dat eu seama rapid, oricît aș fi muncit nu aș fi putut fi printre primii, cum mă obișnuisem pînă atunci. Îmi găsisem însă alte preocupări: vedeam toate filmele de la cinematografele din Cluj, scriam despre ele și despre orice altceva, citeam mult. Și mă interesam repetat în ce ar consta examenul de la Jurnalism, o secție înființată în cadrul Facultății de Științe Politice nu cu mult timp în urmă. În 1999, cînd eu ar fi trebuit să termin o jumătate de facultate, la Jurnalism se cereau media la limba română în liceu, media anilor de liceu și un examen din gramatică. Nu mai făcusem gramatică din școala generală, dar admiterea era în toamnă, aveam cum să mai recuperez, credeam eu. La 20 de ani, ți se pare că ai tot timpul din lume. Pînă în septembrie, cînd a fost examenul, la Jurnalism (aflasem dînd telefon) se adunaseră 17 pe un loc. Așa că, inițial, n-am intrat.

Erau primii ani în care începuseră să conteze rezultatele din liceu și în care era permis să te înscrii la mai multe facultăți. Odată intrați, candidații puteau să-și retragă dosarele și să rămînă la ce profil voiau, iar locurile eliberate astfel se redistribuiau următorilor clasați. Listele se refăceau și se afișau permanent, în format fizic, alte modalități de anunțare nu se practicau. Tot procesul dura săptămîni, de multe ori pînă după începerea anului universitar. Și așa ajungem la telefonul pe care mi l-a dat Anca și care m-a făcut să-i văd pe Woodward și pe Bernstein la o aruncătură de băț. 

O facultate și douăzeci de ani de jurnalism mai tîrziu, investigațiile au rămas departe de mine. Alte lucruri pe care mi le imaginam, mai mult sau mai puțin copilărești, cum ar fi că oamenii vor deschide televizorul pe TVR1 și mă vor vedea pe mine, în direct, că voi cunoaște personaje extraordinare, cu destine atipice, și voi povesti cu ele, că voi putea găsi pe oricine îmi doresc sau că, în cea mai mare parte a timpului, nu voi simți că asta este o meserie s-au petrecut întocmai.

De cîte ori ajung la Cluj, trec pe la sediul central al Universității „Babeș-Bolyai“, unde, la etajul I, am văzut, acum aproape 26 de ani, că am intrat la prima facultate. Urmăresc anunțurile afișate, trag cu urechea la discuțiile studenților care notează cîte ceva, poate o restanță sau, mai degrabă, o adresă de e-mail. Sînt mereu foarte tineri, nerăbdători, uneori par îngrijorați, așteptînd să iasă cineva cu o veste de la decan. Mă abțin cu greu să le spun că, pînă la urmă, cred că va fi bine. Data viitoare, voi intra și eu la secretariat. Nu de alta, dar Anca este acum decanul Facultății de Matematică și Informatică.