Artişti fără vize

10 septembrie 2014   Tema săptămînii

„Cînd şi unde aţi simţit pentru prima dată că aparţineţi spaţiului cultural european?“ Am lansat această întrebare cîtorva artişti români care circulă, împreună cu opera lor, prin Europa.

● Constantin COJOCARU, actor

„Teatrul este universal“

Din copilărie. Deşi m-am născut şi am trăit copilăria la ţară, cărţile lui Petre Ispirescu, Karl May, Jules Verne, Al. Dumas erau pe deplinul meu înţeles. Mult mai tîrziu, între 2001-2014, lucrînd periodic teatru în Franţa şi Luxemburg, m-am simţit ca acasă. Turneele în Franţa, Belgia, Spania, Germania, Danemarca, Norvegia, Rusia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Italia, Elveţia, dar şi cele din Asia japoneză şi coreeană (de Sud) mi-au întărit convingerea că teatrul este universal din start. 

● Mihai IORDACHE, muzician

„Existăm pur şi simplu ca muzicieni“

Prima dată am simţit asta în 1993, la un concert de jazz în Germania, la cafeneaua unor turci din Wuppertal, numită Kybele im Ada. Nu beneficiam de capitalul de simpatie al unei trupe cunoscute sau al României (da, exista aşa ceva în ‘93, numai că la Kybele... nu ştia nimeni de unde sîntem), eram doar un trio (Sorin Romanescu, Zoltan Andras şi cu mine) care cînta piese de jazz, exact ca mulţi alţii, şi am avut succes. Şi atunci mi-am dat seama că existăm într-un fel sau altul pe scena europeană, fără să ne adresăm comunităţii de români, fără ICR, ci pur şi simplu ca muzicieni. 

● Roman TOLICI, artist vizual

Bucureştiul anului ’90

Născut în URSS, în ultimii ani ai Războiului Rece şi începutul perestroikăi, am simţit, chiar copil fiind, izolarea geografică şi culturală. Într-o dictatură politică şi culturală direcţionată de Rusia, Europa ne era imprimată prin educaţie ca tabără străină, adversă. La sfîrşitul anilor ’80 cînd, datorită perestroikăi, în republicile imperiului s-au reactivat sentimentele naţionale, cînd s-au dărîmat mituri şi minciuni, mi-a devenit clară inseparabilitatea Moldovei de România, cultural şi istoric, iar acest fapt mă făcea să mă raportez deja altfel la spaţiul european, ca la un spaţiu din care făceam parte. Am prins revoluţia şi căderea comunismului în adolescenţă, cînd am şi venit în România. Anume aici, în Bucureştiul anului ’90, găurit de gloanţe şi obuze, sărăcit de anii comunismului, am simţit că mă aflu în Europa. 

● Robert ŞERBAN, scriitor şi editor

„Şi cu glorie, şi cu bani“

În anul 2000 – sper să nu mă înşele memoria cu mai mult de un an în sus sau în jos –, am participat, împreună cu poeţii Nora Iuga şi Ioan Es. Pop la un experiment literar, în Elveţia franceză, într-un sat numit Romainmôtier. Alături de încă doi poeţi elveţieni şi ajutaţi de doi traducători româno-germani/germano-români, am scris un poem în lanţ, renshi (vine din japonezul renga), timp de cinci zile, cîte cinci texte de... căciulă. Apoi, am fost invitaţi la Festivalul de literatură de la Solothurn, din aceeaşi ţară, să citim acel poem. Acolo, în faţa unui public plătitor de bilet, public ce număra peste 300 de suflete, am citit isprava noastră, atît în română, cît şi în germană. Poemul a avut un succes teribil (martori au fost, printre alţii, Ion Bogdan Lefter şi Dinu Flămînd), s-a aplaudat minute în şir, ni s-au strîns mîini, ni s-au cerut autografe, adrese, numere de telefon... A fost ceva pur şi simplu copleşitor. Iar la finalul finalului, am fost trimişi la secretariatul festivalului ca să primim şi un onorariu pentru prestaţia noastră. Ţin minte că, împreună cu Ioan Es. Pop, am întrebat-o pe femeia care ne-a dat plicurile dacă e sigură că sînt pentru noi. „Nu e ceva în regulă?“ a replicat femeia. Nouă ni s-a părut că nu, fiindcă în fiecare plic erau cîte... 1000 de franci elveţieni! Dar organizatorii au considerat că momentul nostru poetic făcea toţi banii. Cred că atunci am simţit că sînt pe de-a-ntregul în rîndul lumii europene: şi cu glorie, şi cu bani. 

● Radu JUDE, regizor de film

Trei scriitori georgieni...

Prin 1995, cred, Umberto Eco a venit în România, la Tîrgul de Carte. La o întîlnire cu publicul, o doamnă (să fi fost jurnalistă?) a întrebat, cu naivitate (sau mîndrie?) ceva de genul: „Domnule Umberto Eco, vă rugăm să ne spuneţi şi nouă trei nume de scriitori români contemporani care vă plac foarte mult.“ Eco a răspuns prompt: „Vă spun imediat, cu condiţia ca, înainte de asta, să-mi spuneţi dumneavoastră trei nume de scriitori georgieni contemporani care vă plac foarte mult. Şi vă dau şi un premiu de 1000 de dolari.“ Citez din memorie, desigur, dar sînt convins că îmi amintesc bine, întîmplarea m-a urmărit multă vreme. În sfîrşit, doamna n-a cîştigat premiul, iar lumea din jur bombănea: „Păi, cum adică, ce, noi ne comparăm, din punct de vedere cultural, cu georgienii“? 

● Ada SOLOMON, producător

Coadă la consulat

Era prin 1995. Coadă la vize la Ambasada Franţei. Funcţionarul magrebian îmi spune că n-am biletul de avion cumpărat şi, prin urmare, nu-mi poate da viza, „pentru că ştiu eu cîţi ţigani români sînt ilegal în Franţa.“ Îmi sare ţandăra. 1. Nu vreau să intru ilegal în Franţa. Cer o viză şi mă duc să lucrez cu o echipă franceză la un proiect de documentar despre România şi Moldova, deci să contribui la un proiect cultural franţuzesc. 2. Prezumţia de nevinovăţie ar trebui să funcţioneze oriunde, mai ales la funcţionari publici. Cer ofensată să-l vad pe consul. Consulul mă invită în birou, îşi cere scuze, se interesează de proiect şi de compania cu care colaborez, e impresionat, primesc viza pe loc, cu intrări multiple şi pe un an. Cam asta e prima mea senzaţie de libertate şi apartenenţă europeană. Culturală şi socio-culturală. A doua e din Aeroportul Otopeni, unde unul dintre membrii echipei franceze cu care lucram a trebuit să plece urgent acasă. Am luat bilet pe loc şi a plecat. M-am aşezat apoi să beau o cafea în cafeneaua din aeroport. Aveam paşaportul cu viză în buzunar, 500 de dolari cash şi mă uitam la lista plecărilor. Am realizat că, dacă vreau, pot să-mi cumpăr un bilet şi să plec, pe loc, oriunde aş avea eu chef prin Europa. E cea mai puternică senzaţie de libertate pe care am trăit-o. Nu o pot înţelege decît cei care au stat ore în şir la coadă pentru vize... 

● Florin IARU, scriitor

„Eu, europeanul fără voie“

Întîi şi-ntîi sînt cetăţean al lumii. Apoi al Bucureştiului şi abia la urmă la Europei. Întîi, pentru că sînt unul din miliardele de indivizi care populează Planeta. Bucureştean prin naştere. European – că ăsta e spiritul şi litera la care am aderat. Toată copilăria şi adolescenţa am avut sub ochi modelul european, atît cît era posibil. Raţiune, spirit critic, simţul ridicolului şi o speranţă aproape nemăsurată într-un „mai bine“ general. Cînd mi-era greu, acum patruzeci de ani, la cultura şi la civilizaţia europeană m-am raportat. De la Tristan şi Isolda la Judecătorul şi călăul. Acum, cînd bătrînul continent trage zdravăn de uşă s-o închidă, eu, europeanul fără voie, rămîn pe dinafară. 

anchetă realizată  de Matei MARTIN 

Desen realizat de Dan PERJOVSCHI

Mai multe