Artificială. Inteligența în chirurgie

Îl cheamă „Puricel” și are patru luni. Puține lucruri pe lume sînt mai frumoase decît un pui de French Bulldog gri-albastru de patru luni. Și este și foarte prietenos, mai ales dacă e mîngîiat pe cap, atît de prietenos încît pare a se stabili definitiv pe banca din parc, lîngă mine. Stăpîna lui răspunde cu un aer ușor plictisit întrebărilor mele despre detaliile biografice ale noului prieten de care mă interesez chiar dacă evit să întreb cum s-a ajuns la un nume atît de neobișnuit pentru un cățel de familie bună. Este posibil să fie la mijloc unele detalii ușor jenante din prima lui copilărie.

Faptul că trebuie să răspund la telefon însă rupe relația bazată pe simpatie și încredere reciprocă dintre noi, spre marele meu regret, care sînt o persoană recunoscută de către cei mai mulți dintre cîinii parcului ca fiind foarte sociabilă și comunicativă. Dar nu am încotro, trebuie să răspund imediat, pentru că mă sună un bun și vechi colaborator în multe proiecte de cercetare medicală în care folosim metode informatice dintre cele mai avansate. El este un informatician avansat. Se ocupă nu doar de aplicații curente, dar și de cele mai adînci probleme teoretice ale domeniului, de bazele logice și matematice ale analizei imaginii, teoriei haosului și ale altor asemenea lucruri de mare subtilitate.

Vocea de la celălalt capăt „al firului” pare agitată, anxioasă, pregătită să comunice ceva de cea mai mare importanță, de urgență. „Ce mai faci?” „Bine fac! Chiar foarte bine! Gata, problemele s-au rezolvat.” „Care probleme?”, întreb eu inocent. „Toate. De acum înainte ChatGPT ne va da răspunsul la toate întrebările. Inteligența Artificială va rezolva totul în cel mai scurt timp.”

Închei conversația cam brusc, mă grăbesc să ajung acasă, la calculator, la Internet, la Inteligenta Artificială, A.I. dot com. Sînt agitat și trist. Mă ocup de o viață întreagă de aplicații matematice și informatice în medicină și uite că tocmai la momentul crucial nu am fost pe fază, am ratat revoluția, clipa în care toate misterele și-au găsit rezolvarea; se deschide chiar acum o lume nouă, dincolo de orizont, a științei, și eu ce fac?! Scarpin pe frunte cîinii în parcuri? De-asta a ajuns țara asta cum a ajuns! Rușine să îmi fie!

A doua zi aveam un congres național de chirurgie, unde trebuia să argumentez utilitatea unei anumite explorări în decizia chirurgicală. Adică să arăt că e bine să faci o anumita analiză înaintea unei operații oncologice de oarecare anvergură. Adunasem ceva literatură științifică, cifre, grafice. Dar evident că acum, după ce tocmai primisem lumina direct de la unul dintre marii inițiați ai tainelor AI, nu puteam să nu întreb oracolul: „Dragă ChatGPT, e bună analiza asta înainte de operație sau o facem degeaba?“. După introducerea întrebării, se așterne un moment de liniște. Cursorul sclipește ritmic pe monitor, eu abia dacă îndrăznesc să respir, sînt cuprins de o emoție aproape mistică. „Se gîndește…”, murmur eu abia auzit, ca să nu deranjez, Doamne ferește, cine știe cum, procesul de analiză și sinteză totală la care, acum, pentru prima dată făceam apel. Ah, a sosit verdictul: „După studiul aprofundat al literaturii de specialitate se poate concluziona că da, analiza este utilă, recomandabilă, ba chiar absolut necesară în procesul de decizie chirurgicală”. Mă las pe spate în comodul spătar al fotoliului meu de birou Hermann-Miller cumpărat de curînd second-hand, dar încă în bună stare și foarte primitor. Ce chestie! Ce progres! Cîtă economie de resurse, de timp, ce răspuns limpede-cristal! Ce impact enorm va avea acest nou mod de a procesa cantități enorme de informație, altminteri ininteligibile, intratabile, sufocante. De astăzi înainte lumea nu mai este aceeași!

Dar cursorul clipește din nou, deși eu nu am mai atins tastatura. Se gîndește iarăși? La ce s-o mai gîndi? Vorba cîntecului, „m-aș gîndi, da’ n-am la ce, totu-mi pare limpede”. Și durează ceva clipocitul ăsta, chiar vreo două-trei minute. Și acum vine și răspunsul: „Îmi cer scuze pentru răspunsul anterior. La o prelucrare mai temeinică a datelor am constatat că, în realitate, analiza X este inutilă în planificarea intervenției chirurgicale”. Pauză de cîteva secunde, clipocit intens. După care: „Ba utilizarea ei chiar este plină de riscuri”. 

Poftim? Sînt cuprins de un ușor vertij, confuzia este totală. Păi, ori e bună, ori nu-i bună, chiar periculoasă. Mai dau o căutare. Acum răspunsurile vin viceversa; întîi că metoda nu e bună, apoi, după un timp, că e bună, ba chiar recomandată.

Într-un moment de disperare, pun programului de AI întrebarea întrebărilor: „Există Dumnezeu?”. Răspunsul vine tot în două episoade: „După unii, ar exista. După alții nu”. Și, în final, programul se dovedește tolerant-împăciuitor. „Răspunsul la această întrebare este unul subiectiv”. Iată o concluzie plină de corectitudine politică. 

Iritat la culme, îl sun imediat pe tînărul coleg informatician și-l pun la curent cu experiența mea cea mai recentă cu AI. „Nu mă mir”, zice el relaxat, „ați folosit o versiune mai veche, care e free.” „Ultima versiune, asta nouă, care e pe bani, asta funcționează muuuult mai bine.” Plătesc taxa (drept este că suma nu a fost prea mare) și repet interogările în termeni identici. Rezultatele sînt, din păcate, aceleași, doar perioada de clipocit a fost mai scurtă, dar nu cine știe ce. Sun din nou informaticianul ca să-i spun părerile mele despre acest nou program, tatăl tuturor programelor. Exprimarea mea a fost, vorba lui Topîrceanu, asezonată cu cîteva cuvinte „care țin de ginecologie și birjari”, plus remarca plină de înțelepciune pe care el a trebuit să o încaseze de la mine în numele întregii bresle, onorabile de altfel, a specialiștilor în informatică, software etc.: „Voi n-ați fost în stare să realizați un automobil autonom care să nu omoare pietonii și vă lansați în domenii cu nume răsunătoare ca Inteligența Artificială? Păi, noi nu știm încă ce e aia naturală, domnule!”. Limbajul meu ar fi fost, poate, mai puțin colorat dacă nu aș fi avut curiozitatea de a „încerca” și varianta contra-cost…

Oricum, replica din partea lui a venit imediat. „Mă surprinde ce-mi spuneți. Eu i-am dat o problemă de informatică a cărei rezolvare o caut de luni de zile. Și să știți că mi-a dat soluția. O soluție foarte bună!” Îl cred. Am folosit primele calculatoare încă din anii 1980, în vremea în care memoria era pe bandă de casetofon (Sinclair?) și cînd pentru niște calcule statistice pe cîteva sute de cazuri trebuia să ruleze o noapte întreagă. Apoi, treptat, tehnica a făcut progrese, au apărut discurile „floppy” și, în sfîrșit, a urmat un pas uriaș: primul PC cu hard-disk. Viteza de calcul creștea în ritm amețitor – cum crește și astăzi, de altminteri –, dar nu puteai să nu faci o observație: cele mai notabile progrese se înregistrau chiar în domeniul informaticii, apăruseră puzderie de programe care ajutau la crearea altor programe, acestea la rîndul lor foarte utile în programarea unor noi și noi soft-uri, tot mai sofisticate. Informatica părea concentrată pe sine însăși, dedicată unor aplicații parcă meta-informatice. Evident, cum am văzut cu toții, aplicațiile tehnologice nu au întîrziat și, peste tot unde s-a aflat un calculator, s-au înregistrat progrese inimaginabile. Medicina a beneficiat din plin de iureșul asaltului informatic, transferat în tehnologie medicală. Dar chirurgia? Un copil-minune, apărut în ultimii ani, este chiar mult mediatizata chirurgie „robotică”, o extensie sofisticată a laparoscopiei, care a știut să îmbine progresele înregistrate în tehnologia spațială (așa-zisa „tele-manipulare”) cu cele din medicina militară – tele-chirurgia, care permite executarea unor intervenții chirurgicale de la o oarecare distanță de pacient. Dar să nu ne lăsăm înșelați de cuvintele „robot chirurgical”. Echipamentul de chirurgie robotică nu este destinat realizării autonome a unor intervenții chirurgicale, tot chirurgul este autorul actului operator. El vede mai bine decît în, de acum, clasica laparoscopie, are la îndemînă instrumente mai avansate, care îi permit gesturi mai delicate, dar executantul este, totuși, tot el. Mașina dumneavoastră de spălat automată este mai autonomă decît „robotul” chirurgical. Și mult mai ieftină, ar zice cineva care s-ar putea speria de costul de cîteva milioane de dolari al unui echipament de chirurgie robotică.

Revin. I-am dat unui program de Inteligență Artificială o problemă de informatică. Adică, pînă la urmă, una de calcul. Evident că a fost eficient.

Dar la o întrebare complicată de decizie chirurgicală, mie nu a fost în stare să-mi ofere un răspuns. Deocamdată. A trebuit să mă gîndesc, să mă îndoiesc de ceea ce am observat, să mă bucur (Evrika!) de ceea ce am înțeles – sau cel puțin mi s-a părut că înțeleg, să mă tem că aș putea greși, să fiu pe rînd anxios sau să jubilez, să polemizez cu colegii de breaslă, să argumentez pătimaș și să mă las, prea adesea, convins și învins de argumentele lor. Deocamdată. 

Înainte de a trimite redacției acest text, mai am curiozitatea unui ultim colocviu cu tînăra generație a avangardei informatice. Le-am spus și lor ceea ce v-am spus acum dumneavoastră. Că nu știu dacă realitatea, fie ea și doar cea medicală, este în totalitate calculabilă. Răspunsul a venit pe loc, cu un citat clasic (agresiv, desigur, așa cum îi șade bine noii generații): „Științele sînt de două feluri: matematizate și matematizabile”. „Fiți atent cu concluziile astea sceptice ale dumneavoastră, domnule doctor! S-ar putea ca, dacă folosiți versiunea 4.0 care tocmai a ieșit pe piață, să fiți surprins de cît de exacte și decisive răspunsuri veți primi!” E clar, mi s-a semnalat limpede că sînt un dinozaur pe cale să se facă de rîs cu rezervele lui cu tot. Sugestia de a apela la ultima versiune îmi pare a nu fi lipsită de interes. Aflu însă că, pentru a avea acces la ea, nu este suficient să plătești o taxă, ca la cele anterioare, ci trebuie să faci un abonament, să te legi de ea pe viață, ca într-o căsătorie cu o frumoasă fără trup, dar teribil de înțeleaptă. Pe moment ezit să fac pasul.

Dar ispita e mare. Și dacă ar trebui să plătesc un preț atît de ridicat, evident că prima întrebare ar fi dacă există Dumnezeu. Pentru că dacă o lămuresc pe asta, restul va fi floare la ureche.

Iar mîine, după ce o să am o nouă ședință de șopteală la urechea lui argintie catifelată și de scărpinat pe sprîncene cu prietenul meu Puricel, îmi voi lua inima în dinți și îi voi sugera stăpînei lui să ia în calcul să-i schimbe, totuși, numele. Nu este drept să porți toată viața nu nume stigmatizant, reminiscența unui episod ridicol petrecut nu se mai știe unde și cînd! Poate să facem apel la ChatGPT pe care să-l întrebăm ce nume ar sugera pentru un Frenchie sănătos și voios în vîrstă de 4 luni?

Cătălin Vasilescu este doctor în medicină, profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Clinicii de chirurgie generală la I.C. Fundeni.