Artele contemporane între haioșel și emoționel

23 iunie 2011   Tema săptămînii

Artă vizuală fără emoţie nu există. În facultate ne amuzam copios inventînd categorii estetice. Pentru grupul nostru de prieteni existau categoriile estetice adăugate marilor categorii învăţate cu domnul profesor Achiţei. Aveam categoria drăguţel, haioşel şi urîţel. Erau poate nişte reacţii la superflu-idizarea artei contemporane, la felul în care azi oricine poate fi artist, în care low brow art a devenit un curent în arta contemporană cu maeştri şi învăţăcei (gen de artă a cărei admiratoare sincer mă declar). Azi ai varianta „artist instant“. Îţi pui pălăria invers, practici acţiuni de mingle juma’ de an pe la vernisaje, bagi un expo cu un curator bazat (nu contează ce expui, poţi să vii şi cu clasorul de timbre din şcoala generală) şi, ţac-pac, ai devenit artist. Sau, poţi să pleci din ţară cîţiva ani (preferabil peste Ocean ca să nu te întîlneşti prea uşor cu vecinul sau colegul de bancă), te întorci şi spui aşa: am muncit, am avut noroc, m-au descoperit ca prin minune, am expus la muzeul şi la muzeul şi la muzeul (dar e bine să fie toate de artă contemporană). Nu te verifică nimeni şi devii artist pe prima pagină de cotidian.  

Dar noi despre ce vorbeam? Despre emoţie? De emoţie ai nevoie, cum să nu! Nu contează că o simţi sau nu, trebuie să pui ceva, undeva, o traumă, un posibil viol, opresiunea vremurilor trecute (încă mai putem fructifica anii comunismului, vă rog, domnule Mungiu, mai lăsaţi şi la noi, ăştia micii, niscaiva traumă să facem artă), reacţii la structurile de stat, Casa Poporului, Catedrala Mîntuirii, Ştefan cel Mare şi Sfînt etc. Sînt ironică şi acidă, dar nu mă pot abţine. Din fericire, nu văd doar genul ăsta de artişti şi de artă. Din fericire, mi-a fost dat să cunosc, de exemplu, un artist (OTHER aka Troy Lovegates aka Derek Mehaffey pe care îl puteţi vedea şi în Bucureşti într-o expoziţie minunată din Home Mătăsari) care preferă să picteze vagoane, iar picturile lui traversează lumea întreagă purtîndu-i povestea şi emoţia. Am văzut de curînd o fotografie cu o pictură murală imensă, pe care o făcuse în Argentina în ziua în care bunica lui a murit, undeva departe de el. Sorrow floats, iar mîinile îi sînt tăiate, nu poate să mai prindă nimic din sufletul iubit. Acum cîţiva ani am văzut un film – Eu şi tu şi toţi cei pe care îi cunoaştem (Miranda July îţi mulţumesc!). De acolo am băgat la cap că You think you deserve that pain, but you don’t. 

Din fericire, tot foarte recent, am găsit un site în care am descoperit povestea unei fete care a renunţat la o viaţă corporatistă plină de merite şi de bonusuri financiare pentru a face minunăţii delicioase sub formă de biscuiţi şi prăjiturele şi pentru a-şi putea permite să fie alături de fetiţa ei. Şi care a ales să facă ceva bun şi plin de emoţie: zwei.ro. 

De asemenea, mi-a fost dat să cunosc munca unei artiste, dispărute prematur dintre noi, care a uzat de toate registrele vieţii cotidiene (fie ele emoţionale, financiare sau fiziologice) pentru a înregistra conştiincios, de-a lungul cîtorva ani, graficul variabil al acestor valori, sub forma unor evaluări personale. M-am gîndit mult la ea. Încă îmi răsună în minte titlul ultimei ei expoziţii: In Sorrow All Facial Muscles Relax.  

Tot din fericire am avut onoarea să îl am profesor pe domnul Florin Mitroi care, la fel de discret cum a trăit a şi dispărut într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă, şi a cărui dimensiune tragică a vieţii transpusă în artă nu ne-a permis să o vedem decît după ce nu a mai fost printre noi. Spun din fericire fiindcă sper că  asta va face diferenţa dintre cei care folosesc emoţia ca pe un ingredient străin de trăirile lor şi cei care o trăiesc fără să-şi pună problema proporţiei „ideale“ care trebuie adaugată pentru a ieşi o piesă veritabilă de artă vizuală.

Îmi pare rău, Mr. Jeff Koons, îmi pare rău, Mr. Brainwash, dar nu fac nici o diferenţă între o reclamă de pe stradă şi lucrările voastre realizate în stil flamboaiant de producţie ca la Apaca şi cu finisaje impecabile în luciul de inox. Îmi pare rău pentru purişti şi cei care le-au dezvoltat ulterior teoriile, dar arta lipsită de emoţie este un experiment abstract, posibil inteligent, cu rezultate care pot fi cuantificate şi raportate în studii, prelegeri şi alte chestiuni complicate, dar… parcă noi vorbeam despre artă, nu?

Suzana Dan este artist vizual şi autoarea proiectului „Noaptea Albă a Galeriilor“.

Mai multe