Artă peste tot

Eu nu fac critică de artă. Sau nu-mi propun, dar iese ceva care poate fi înregimentat la critica de artă. Bineînţeles, nu e nimic original în a pleca din divizia armată a criticii şi a intra între muritorii care doar vizitează expoziţii (şi se feresc de vernisaje). A, de fapt nici termenul expoziţie nu e satisfăcător: eu îmi petrec anumite momente din zi în spaţii care propun alte sensuri decît cele tocite, uzuale, plictisitoare. Am ajuns într-o vreme să văd artă peste tot: am rămas surprins de tălpile desenate pe scările rulante la metrou. Mă pregăteam să fac un subiect, să investighez, să aflu cine-i director de imagine la metrou, dacă există studii, dacă artiştii au colaborat, care, etc. Asta, desigur, după ce Vlad Nancă mi-a explicat că tălpile nu sînt semnul unor artişti pregătiţi de 2020. Că vreo trei zile am zis că revoluţia culturală a început mai devreme şi eu, ca de obicei, rămîn pe dinafară. La început nu scriam niciunde. La un moment dat, George Onofrei m-a pus să-i scot subiect pe actualitate pentru Suplimentul de cultură. Mi-am ros unghiile creativ vreo zi-două şi am găsit: să scriu despre subiectele care sînt tratate aiurea în presă. Nu prost, nu prost informat, nu în scîrbă, ci acele subiecte care provocau treceri pe alături. Acele subiecte care nu captau atenţia. Şi într-o cultură făcută după chipul şi asemănarea literaturii, artele vizuale sînt nedreptăţite. Cred că mai mulţi am simţit asta în ultimul an, pentru că accentul se mişcă spre ele acum. Sînt dinamice, sînt accesibile, aşa cum îmi place să zic (dacă mă autocitez pot intra în Academie, nu?): acesta este regimul democratic în care mă simt cel mai bine. Deja plaja s-a extins, cred că în jumătate de an mă apuc de operă. Prefer un discurs la persoana I. Prefer să scriu în alţi termeni decît cei estetici. Pentru mine nu mai există frumos, urît, brut, plăcut/neplăcut, armonios, definitiv, formă, construcţie, conţinut sau, doamne fereşte, înţeles. Sînt conştient că nu fac decît să glosez în jurul unor "opere" care nu au nevoie de mine (nici măcar cele care cer participarea). Dar nu explic sau nu mimez înţelegerea: eu scriu după chipul şi asemănarea lor. Bun, în spate stau cîteva teorii, dar funcţionează postmodern. Îmi asum un relativism enervant combinat cu tendinţa de a regăsi problema ("filosofică", "etică") a fiecărui fenomen artistic (cam ca la moderni). Produsul "dintre" e şi mai enervant. Mi s-a spus (nu de către artişti) că îmi permit cam multe opinii despre artă. Şi că mă las fraierit. Şi că pun botul la tot ce mişcă. Corect, tot ce mişcă mă interesează. Tot ce se vrea sensibil, grav, manifest problematic, încăpăţînat în propriul rol, în propria dimensiune culturală, mă cam lasă rece. Tot ce s-a impus mă face să cred că nu mai e salvabil şi interogabil. Scriu cu responsabilitate. Aş rîde şi eu după propoziţia asta. Dar ştiu că publicul meu (care sper să nu fie numai artiştii, curatorii şi oamenii din mediu) discută, în lectură, cu mine. Oare l-am convins să se ducă să vadă, să audă la faţa locului? Oare i-am suflat orice bucurie a contemplaţiei sau a implicării? Oare nu îl fac decît să se blocheze (din cauza tonului ironic, cu pilule de intelectualism, că, na, stînga e în toţi) şi să refuze a posteriori şi fenomenul, şi "critica"? Cînd scriu, cam asta-mi umblă-n minte. Bun, cînd îmi reamintesc că sînt student la Filosofie (şi multe opere de artă contemporană au grijă să-mi amintească asta, ca pe o boală a copilăriei), problemele devin grave: accesul la cunoaştere, capacitatea de a comunica senzaţii, impresii sau experienţe, care sînt limitele inteligibilului, textul meu e argumentat, poţi avea argumente, oare cad în psihologisme ieftine? A, mai sînt şi artiştii. Nu am băut cu nici unul. Dar, dragă Damien Hirst, cînd ai drum pe la noi, mă găseşti tu cumva.