Arta este despre noi

19 mai 2011   Tema săptămînii

Mi-am amintit de curînd, citind cartea despre Ştefan Bertalan scrisă de Ileana Pintilie, cum a putut fi posibilă configurarea unei direcţii pedagogice distincte şi originale în cadrul învăţămîntului artistic în Timişoara anilor ’70. Prin iniţiativa artiştilor din grupul Sigma, profesori atunci la Liceul de Arte, s-a reformulat complet o programă de desen de mult depăşită, cu scopul de a actualiza cunoştinţele elevilor. Ei şi-au propus „formarea unor comportamente active de organizare a mediului şi a unor capacităţi de receptare şi selectare a mesajelor estetice venite dinspre mediul ambiant“. Astfel a fost iniţiat laboratorul de cercetare şi pregătire a unor intervenţii artistico-ambientale şi au fost introduse ore interdisciplinare cu profesori invitaţi din alte domenii (arhitectură, matematică etc). O şcoală a descoperirii şi a autoformării, noul sistem pedagogic se baza pe o „conştientizare a procesului de învăţămînt avînd ca finalitate crearea unei generaţii de tineri artişti  care să intervină concret asupra spaţiului în care trăiesc“.

Scopul acestui exemplu introductiv este de a marca ideea centrală a ceea ce aş numi eu un învăţămînt de artă ideal: arta este activă, este o modalitate de participare la formarea societăţii în general şi o variantă de închegare spirituală, identitară. Modalităţile de predare şi învăţare ar trebui în mod constant reformulate în funcţie de schimbările lumii în care trăim şi de noile probleme cu care ne confruntăm. Eu nu am viziunea celor menţionaţi mai sus şi nu pot propune o structură revoluţionară. Nu ştiu cum ar trebui predată arta în şcoli, dar ştiu cu certitudine cum arta nu trebuie predată copiilor. Ştiu că trebuie să ocolesc tot ceea ce am identificat ca fiind nociv pentru copii: programa rigidă şi plicticoasă după care se desfăşoară în general orele de educaţie plastică, manualele anoste şi îmbîcsite, pavoazările tricolore de 1 Decembrie, temele de măiestrie în care ornamentul e mai presus de concept, sărbătorirea lui Eminescu prin desene pastelate.

Elevii cărora le predau eu au vîrste cuprinse între 11 şi 14 ani. Niciodată, în doi ani, nu i-am învăţat cum să deseneze ceva şi nu i-am depunctat pentru imperfecţiuni tehnice. Din experienţa mea (am făcut studii de măiestrie) ştiu că nu contează cît de „frumos“ desenezi. Ce contează cu adevărat este ce întrebări îţi pui în legătură cu ce vezi sau ce desenezi. E posibil să greşesc, dar prefer ca elevii să înveţe ceva consistent, real din ceea ce le arăt la şcoală şi la expoziţii. Să gîndească, să se raporteze critic la o operă de artă, să îşi formeze singuri Muzeul lor imaginar, să aleagă o istorie a artei şi o definiţie a artei dintr-o multitudine de variante. Sigur, nu îmi fac iluzii că acest lucru poate deveni posibil peste noapte.
 
 Împreună cu prietena şi colega mea, Bianca Băilă, am formulat un demers pedagogic personal, o încercare numită The School Question Center, cu un important accent pe întrebare, nu pe răspuns. TSQC s-a format ca o arhivă de texte şi imagini care are ca punct de pornire problematizarea felului în care arta este predată şi explicată în şcoală. A pornit ca un gest foarte personal, de detaşare faţă de toate lucrurile pe care le simţim străine în structurile învăţămîntului.

 „Mona Lisa a dispărut“ a fost primul eveniment public dintr-o serie ce documentează activitatea noastră cu elevii şi a avut ca miză principală stîrnirea unei discuţii despre clişeele de gîndire legate de capodopere şi sistemul educaţional. Elevii au răspuns temei noastre – regîndirea Mona Lisei – transformînd-o într-un personaj de desene animate, în star rock sau vedetă emo. Sutele de picturi şi desene puteau fi privite pe pereţii galeriei Atelier 35, dar şi atinse, răsfoite, studiate. Expoziţia mai cuprindea două publicaţii, prima dedicată răspunsurilor elevilor la chestionarul nostru (Ce este arta? Ce rol are arta în societatea de azi? Este importantă pentru voi? Dacă da, de ce?) şi a doua constituind o selecţie a întrebărilor puse de ei despre artă, despre funcţia artiştilor şi despre instrumentele cu care ei lucrează.

 O altă provocare adresată elevilor a fost o temă legată de vise, proiecţii şi planuri de viitor. Fascinantă mi se pare marcarea momentului vîrstei lor, moment în care orice pare posibil. Cînd vine vorba despre viitor, viziunea lor nu este în nici un fel condiţionată de neajunsuri materiale, clişee de gîndire, imagini stereotip. Viitorul este imaginat aşa: „casele vor fi liniştite şi vor folosi energie de la soare“, „cînd voi fi mare voi juca în filme cu Chuck Norris“, „mai încolo va fi oraşul de gelatină“, „oamenii vor sta cîteodată în cap şi lipiţi unul de altul“.
 
Bianca a împins şi mai mult critica sistemului, rugîndu-i pe elevi să îşi imagineze hora lor personală de 1 Decembrie. Rezultatul: hora urîţilor, hora personajelor de desene animate, trenuleţul magic, dansul pinguinului. Nici o lucrare nu apela la naţionalismul ieftin încurajat de obicei în şcoli.  Nu ştim cît contează pentru elevi ce încercăm să-i învăţăm, dacă e mai bună abordarea noastră, cît învaţă din excursiile la muzee şi expoziţii din Bucureşti. Dar dacă vor înţelege că arta nu este doar o materie care vorbeşte despre ceva din trecut, fără legătură cu prezentul, că nu este vorba despre capodopere în faţa cărora trebuie să îngenunchem, că e în regulă să îţi placă sau să nu-ţi placă Mona Lisa, că prin artă ar trebui să îţi pui întrebări, nu să găseşti răspunsuri, că e ceva viu, organic, nu un mormînt al culturii, eu voi fi mulţumită. Dacă vor înţelege în final că arta e despre oameni, despre noi toţi şi, deci, şi despre ei înşişi, educaţia vizuală în şcoli va avea un sens. 

Diana Marincu este doctorandă în Istoria şi Teoria Artei, la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, şi profesoară de Educaţie plastică.   

Mai multe