Arta distincțiilor fine

De cîte ori se pune problema experților și a expertizei în științele umaniste din România se stîrnește vacarmul. Cum evaluăm? De ce evaluăm? Nu cumva problema expertizei se pune diferit în fiecare domeniu în parte? Poate științele umaniste trebuie să aibă standarde de performanță și excelență cu totul altfel decît celelalte științe. Pentru că, nu-i așa, una e expertiza în fizica particulelor și alta în istorie medievală sau metafizică analitică.

Practici și reguli

Și totuși, dacă privim în perspectivă istorică, am putea spune că nu e mare diferență între expertul din științele umaniste și cel din științele tari. Ei au uneori chiar un aer de familie, căci fac adesea același lucru. Evaluează, apreciază, compară, cîntăresc; au capacitatea de a judeca corect în cazuri sau situații hiperspecializate, complet non-transparente pentru non-expert. O caracteristică a expertizei este marea cantitate de cunoaștere tacită cu care operează expertul. Gîndiți-vă la un expert care evaluează tablouri (pentru a identifica dacă sînt autentice). Explicitarea cunoașterii tacite a fost adesea ironizată; gîndiți-vă la Sherlock Holmes cu monografiile lui („Cele 14 tipuri de soluri din sudul Angliei”, adică exact cunoașterea care-i permitea să identifice noroiul de pe galoșii criminalului).

Nu doar practicile, ci și regulile expertizei seamănă în științele exacte și în științele umaniste. Ceea ce nu e surprinzător, căci din „științele umaniste” au fost ele împrumutate. Primii „experți” au fost, poate, chiar umaniștii renascentiști, vînători de manuscrise și opere de artă ale antichității. Și-au format expertiza „the hard way”, adesea greșind. Apoi, primii dintre moderni au început să expliciteze și să discute standardele de adevăr, acuratețe și expertiză ale științelor, abandonînd gradual modelul sapiențial al filosofiei pentru unul profesional-specializat. Mulți filosofi au deplîns, de-a lungul timpului, această ieșire din sine a filosofiei, acuzîndu-i pe experți că trădează idealurile înalte ale înaintașilor în numele unei specializări îndoielnice. Văicăreala împrejurul dispariției filosofului, înlocuit de „profesorul universitar”, a fost una dintre temele vocale ale începutului de secol XX. Și continuă încă.

Ce aș vreau eu însă să vă arăt este că, văzute în perspectivă, standardele expertizei pun în practică cîteva dintre idealurile filosofiei din toate timpurile. Nu abandonează, deci, ci exersează cunoașterea filosofică.

Expertul stăpînește un domeniu limitat și bine definit în care e „acasă” și asupra căruia își poate da avizat cu părerea. În ultimii (zeci de) ani, aceste domenii s-au tot multiplicat și s-au tot restrîns. Și asta ne spune ceva interesant despre expertiză. Aș defini-o ca pe arta distincțiilor fine. Expertul este capabil să vadă diferențele de detaliu între obiectele domeniului său. El știe să detecteze falsul și să distingă adevărul de fals. Expertul știe, în fine, să pună întrebarea corectă, întrebarea care dezvăluie natura și forma unui lucru. Gîndiți-vă la un expert în pictura renascentistă al cărui ochi știe să distingă nuanțe imperceptibile, expunînd falsurile și „identificînd” trăsăturile de penel și „formele” autentice. Într-una dintre primele încercări de a pune pe hîrtie job description-ul omului de știință, carta Societății Regale (redactată în anii 1660) vorbea despre capacitatea filosofului naturii de a distinge între fenomenele naturale și „imposturi” sau „false miracole”. O cerință care simplifica și naturaliza idealul filosofic formulat cu o generație înainte de Francis Bacon. Filosoful lui Bacon era cel căruia i se cerea să distingă între minunile naturii și impostura confraților, dar și să recunoască adevăratele miracole (din marea de superstiție și idolatrie). În mod paradoxal, cumva, expertul mută pe terenul specializării idealul filosofic al discernămîntului. Arta de a pune, în orice împrejurare, întrebarea corectă.

Discernămîntul și modelarea minții

Există un tip peren de filosofie care este antispeculativă, antisistematică, dubitativă și centrată pe exercițiu și interogație. Scopul ei este modelarea minții. „Să vă îngrijiți de suflet”, spunea Socrate. Dar ce înseamnă acest lucru? O variantă de interpretare duce exact în direcția celor discutate mai sus. Filosoful se antrenează să nu se lase înșelat, să reziste pornirilor pasionale, promisiunilor mincinoase, speranțelor deșarte, biasurilor cognitive și așa mai departe. Concret, acest lucru se face printr-o permanentă cultivare a discernămîntului. Aproape că am putea spune că modelarea minții (medicina sufletelor se numea chestia asta în Renaștere) și cultivarea discernămîntului ajung echivalente. Iar în secolul al XVII-lea, filosoful naturii le mută de pe terenul filosofiei morale pe cel al filosofiei naturale.

Și, astfel, cunoașterea profesional-specializată ne spune ceva ce filosofii antici știau prea bine, dar modernii au început să uite: că nu poți fi expert de unul singur. Pentru a face distincții fine, pentru a pune întrebarea corectă, ai mereu nevoie de prezența vie și critică a celorlalți cunoscători. Expertiza e un joc de echipă. Cînd echipele sînt mici și prea răsfirate pe teren, apare și proliferează impostura. Iar cînd numărul de impostori ajunge să fie mare, experții își fac geamantanele și pleacă. Imaginați-vă o piață de artă pe care circulă mai ales falsuri, certificate ca autentice de impostori cu patalama. Sau o lume în care specializarea este luată ca paravan pentru impostură. Falșii experți își inventează specializări care nu există pentru a evita confruntarea cu ceilalți. Se ajunge la un fel de turn Babel, în care fiecare vorbește în legea lui. Într-o astfel de lume, expertiza nu mai există.

Dana Jalobeanu a făcut fizică și filosofie și s-a specializat în istoria și filosofia științei. Predă la Facultatea de Filosofie a Universității din București și este director al secțiunii de Științe Umaniste a ICUB. Din 2018 organizează „Cafeneaua filosofică” de vineri seara.