Arta contemporană, privită ca „un corp străin”
- un dialog cu Manuel PELMUȘ, coregraf -
„Căminul cultural” nu e un spaţiu fizic, ci este „un cadru de gîndire şi acţiune, un cadru performativ şi discursiv pentru practica artistică şi politică; o platformă pentru realizarea de radiografii subiective din sfera dansului contemporan; un cadru pentru discursurile şi acţiunile contemporane care lipsesc dintr-o cultură dominată încă de instituţiile publice şi de politicile artistice tradiţionale şi conservatoare”. Am stat de vorbă cu Manuel Pelmuş care, împreună cu Brynjar Bandlien şi Farid Fairuz, este unul dintre iniţiatorii acestui proiect. (A. P.)
Intenţiile voastre legate de proiect sînt cele pe care tocmai le-am enunţat. Totuşi… de ce Căminul cultural?
Ideea proiectului a pornit de la cîteva discuţii cu colegul nostru, Ştefan Tiron, în care ne întrebam ce tip de spaţiu/cadru am imagina ca fiind important în momentul acesta şi în contextul de astăzi, în zona artelor contemporane. Termenul de „cămin“, adică ceva intim şi călduros, în jurul căruia te aşezi şi poţi discuta anumite probleme ale comunităţii, ni s-a părut potrivit. Dar ne-a interesat şi să readucem în discuţie „figura“ Căminului cultural, ca spaţiu aparţinînd comunităţii.
Căminul cultural poate să-i ducă pe mulţi cu gîndul la o instituţie comunistă prăfuită. Credeţi că acest concept se poate „reactiva“ şi transforma într-un brand original şi modern?
Avem în vedere o parte din conceptul iniţial, cea care presupune accesul tuturor la cultură. Chiar dacă este vorba despre o „revitalizare“ a vechiului concept la nivel declarativ, cred că potenţialul propunerii originale este încă valid şi important astăzi, cînd majoritatea spaţiilor de cultură (şi nu numai) au fost privatizate şi acaparate de un discurs agresiv capitalist şi cînd ideea de „serviciu public“ este atacată din toate direcţiile, dintr-o perspectivă aproape exclusiv neo-liberală. Totul pare supus logicii cantitative a „managerului cultural“ performant, eficient, cu ochii aţintiţi în permanenţă către numărul de spectatori şi către construirea de branduri durabile. Textul-manifest care a apărut la lansarea Căminului nostru „10 Ani de înfrumuseţare a mizeriei“ prezintă în mod direct şi coerent o realitate din ce în ce mai vizibilă, în ultima vreme: colapsul unor spaţii de practică artistică şi culturală, în faţa unei logici implacabile a rentabilizării culturii. Credem că este nevoie de locuri care să producă un discurs critic şi care să caute reprezentări şi forme ce îşi găsesc mai greu locul în societatea românească. Şi credem că este nevoie de spaţii în care să existe timp pentru cercetare artistică şi abordări riscante.
Căminul vostru este mai mult decît un „cămin al dansului“, deşi iniţiatorii proiectului sînt coregrafi. Ce v-aţi propus în plus faţă de dans?
Da, sîntem coregrafi şi dansatori. Am fost cu toţii implicaţi (împreună cu mulţi alţii) în definirea Centrului Naţional al Dansului (CNDB), care a însemnat de la bun început „mai mult decît dans“, în sensul că, pe lîngă dezvoltarea unei discipline, am încercat mereu să fim atenţi la extensiile acesteia dincolo de cadre fixe şi definiţii prestabilite. Privim coregrafia nu doar ca pe o disciplină, ci şi ca pe o paradigmă socială, de aici şi interesul de a pune în discuţie reprezentarea corpului în societate. Aşa au apărut mai multe proiecte care aduceau împreună performativitate şi discurs emancipator. Apoi, am dorit să ţinem cont şi de locul în care ne desfăşuram activitatea. De aici şi nevoia de a concepe cadre pentru activităţi care sînt slab reprezentate în România, din diferite motive. Ceea ce ar fi particular în abordarea noastră este că vrem ca aceste „cadre“ să fie cît mai orientate spre a găsi forme subversive, dar relaxate în a comunica ce ni se pare important.
Pe vremuri, Căminul cultural juca un rol social în viaţa comunităţii. Vă interesează să jucaţi şi acest rol?
Da. Din cîte ştiu, în spaţiul independent în care evoluăm, subRahova, există deja cîteva proiecte care se adresează comunităţii aflate în vecinătate sau, în general, unor comunităţi pe care le numim, generic, ca fiind subreprezentate. Şi „Căminul cultural“ urmează să găzduiască o serie de iniţiative ce sînt adresate unor comunităţi: un ziar al cartierului şi un proiect pentru vîrsta a treia. Dar mai mult decît aceste proiecte punctuale, „Căminul…“ doreşte să gîndească în termenii unei comunităţi sau a ceea ce ar (mai) putea aceasta să reprezinte astăzi.
Tot pe vremuri, cei de la Căminul cultural erau responsabili cu propaganda. Care este „propaganda“ voastră?
Bună întrebare! Chiar ne amuzam recent spunînd că ar trebui să avem acoperit în mod oficial şi postul de ideolog al Căminului. Există astăzi percepţia că ideologul a dispărut şi că este ceva ce ţine în exclusivitate de trecutul comunist. Că el nu mai există, pentru că sîntem în „libertate“. În realitate sîntem înconjuraţi de ideologie şi propagandă în toate strategiile de PR şi în modul în care ni se adresează mass-media, precum şi toate discursurile de promovare care încearcă să ne formeze şi cucerească subiectivitatea. Un bun început ar fi să facem vizibilă ideologia dominantă, ca apoi să putem eventual să fim subversivi faţă de ea. O subversivitate relaxată şi jucăuşă.
Arta contemporană se adresează doar elitelor sau poate ajunge şi la oamenii de rînd?
Arta contemporană problematizează şi împinge limitele unor noţiuni deja existente. Cîteodată produce disconfort tocmai pentru că ea contrazice percepţii deja împămîntenite şi afirmă perspective diferite faţă de noţiunile deja acceptate. Dar asta nu înseamnă că arta contemporană este elitistă. Sau că poate fi expediată plecînd de la aceste premise.
De ce în România avem de-a face cu o cultură practicată doar „la nivel înalt“ (şi aici se duc toate fondurile şi finanţările, cele care există…), în vreme ce proiectele mici care reprezintă cultura „la firul ierbii“ sînt ignorate?
În România, dar nu numai la noi, se practică o cultură a „faţadei“, reprezentată, de pildă, prin cîteva festivaluri gigant „pentru imagine“, în urma cărora rămîne foarte puţin pentru cei care încearcă zilnic să imagineze soluţii pentru acum şi aici. Ne place să avem un colosal festival de muzică clasică, chiar dacă nu există nici o sală de concert adecvată lui, iar interpreţii invitaţi ne spun că mai bine am folosi banii ca să ne construim una. Dar o dată la doi ani sîntem fericiţi. Aţi remarcat corect: resursele se duc aproape în exclusivitate către aceste forme de cultură la „nivel înalt“. Pe lîngă faptul că nu este echitabil şi democratic, cred că este şi foarte păgubos. Centrele independente se tîrîie de pe o zi pe alta şi subzistă într-un climat total ostil. Cred că pierdem enorm. Asta ţine şi de anumite reflexe conservatoare ale societăţii noastre, în care arta contemporană şi cercetarea artistică sînt privite cu suspiciune şi considerate un „corp străin“. Nivelul „înalt“ este destul de mimetic şi convenţional, iar ignorarea constantă a acestor nuclee independente ne condamnă la un soi de provincialism mereu complexat şi frustrat. Vorbim mult despre patrimoniu şi despre Brâncuşi, dar nu dăm doi bani pentru susţinerea a ceea ce se produce astăzi. Ne proiectăm mereu mental într-un trecut „de aur“ (e aproape ironic cum după „Epoca de aur“ elitele culturale visează sălbatic tot la o epocă de aur, plasată undeva în interbelic) şi credem că soluţiile pentru prezent pot veni exclusiv de la aceste reverii naive care invocă un timp glorios. Cred că este vorba şi despre lipsa de atitudine, în sens mai larg. Ce pot spune ca să evit locurile comune în care ne plîngem permanent de lipsa de resurse? La trecutu-ţi mare, măcar un viitor!
a consemnat Adina POPESCU