Arta compromisului în timpul coronavirusului…

9 aprilie 2020   Tema săptămînii

…pentru că, pînă nu demult, expresia „politica este artă compromisului” era acceptată drept axiomă de către majoritatea politicienilor, chiar dacă nu era îmbrățișată cu același entuziasm în toate culturile și în toate limbile. Lumea anglo-americană a fost dintotdeauna mai înclinată să înțeleagă compromisul ca pe-o virtute, în vreme ce europenii continentali, în general, și francezii, în particular, l-au primit cu mefiență chiar și atunci cînd i-au recunoscut utilitatea politică. Vă puteți imagina un politician român sau francez fălindu-se cu eticheta de Marele Compromițător (The Great Compromiser), cum o făcea senatorul Henry Clay?

Nu-i de mirare, așadar, că prima carte dedicată exclusiv compromisului, în care întîlnim expresia „în politică avem o artă”, apare în Anglia în 1886. După cum nu e de mirare că autorul cărții Despre compromis (On Compromise), John Morley, era discipolul lui John Stuart Mill, cel care, în afară faimoasei cărți Despre Libertate (On Liberty), a mai publicat, printre altele, și Considerațiuni despre guvernul reprezentativ (Considerations on Representative Governement). La rîndul sau, John Stuart Mill era prietenul și admiratorul lui Alexis de Tocqueville, autorul faimoasei cărți Despre democrație în America (De la démocratie en Amérique). Lucrurile vin de se leagă în momentul în care realizăm că între compromis, reprezentarea politică și autoreprezentarea individuală există o strînsă corespondență. Zice-s-ar că nici în universul intelectual Dumnezeu nu joacă zaruri.

După cum arătam într-o carte, recent tradusă și-n românește, istoria compromisului e una lungă și fascinantă.* De origine latină (vechii greci nu aveau nici cuvîntul  „compromis”, după cum nu aveau nici „reprezentare”), com-promis desemna promisiunea reciprocă de a rezolva o dispută prin apelul la un arbitru imparțial – un compromissarius. În Evul Mediu, cuvîntul își lărgește sensul, devenind totodată o metodă de alegere în Biserica Catolică, și nu numai. Era o evoluție firească, din moment ce alegerile nu sînt altceva decît o metodă pașnică de a rezolva neînțelegeri altminteri de nedepășit. Era, totodată, un termen neutru, nici virtute, dar nici viciu, pentru că individul nu putea fi reprezentat ca individ, ci doar ca membru al unei comunități și, deci, nici nu se putea compromite. Trebuie să așteptăm modernitatea timpurie (sfîrșitul secolului al XVI-lea, începutul secolului al XVII-lea) pentru a vedea cum compromisul își schimbă conotația pe cele două părți ale Canalului Mînecii. Pe scurt, dacă la britanici devine o virtute, la francezi devine cel puțin suspicios, dacă nu… compromițător de-a dreptul (sic). În ambele situații, schimbarea semantică o reflectă pe cea a autoreprezentării și a înțelegerii reprezentării politice. Cine este reprezentat? Omul întreg, fără rest, sau comunitatea din care omul face parte? După ce cuvîntul trece Atlanticul în Lumea Nouă, cele două înțelesuri se împletesc din nou, fără a fi vreodată, cu adevărat, reîmpăcate.

Nu voi intra în toate detaliile acestor transformări – ele pot fi găsite în cărțile mai sus pomenite. Important de subliniat acum e că orice compromis presupune acceptarea egalității cu celălalt, măcar în chestiunea aflată în litigiu. Cu alte cuvinte, presupune acceptarea unei identități comune. Cînd, să zicem, românii și ungurii, sau nemții și francezii s-au identificat ca europeni, au încetat să-și mai dea în cap și au aceptat compromisurile politice. Invers, atunci cînd identitatea comună lipsește – eu sînt doar român, eu sînt doar ungur –, compromisurile devin imposibile. Nu degeaba conotațiile negative ale compromisului sînt reflexive: nu mă voi compromite, nu îmi voi compromite onoarea, ș.a.m.d.. Simplu spus, nu voi compromite ceea ce mă face pe mine să fiu eu.

Iar cu asta ajungem și la cuiul lui Pepelea – identificarea și autoidentificarea. Cu asta, ajungem la așa-numitele politici identitare. În mod normal, compromisul i se potrivește politicii ca o mănușă, pentru că implică două componente care, la rîndu-le, corespund celor două priviri asupra lumii (Weltanschauungs) care definesc lumea modernă: liberalismul și republicanismul (în variantele lor clasice). Avem, pe de o parte, componenta de „troc”, de negociere a diferitelor interese (mai dau eu de la mine, mai lași tu de la tine), perfectă pentru viziunea liberalismului clasic – cea a indivizilor egali, abstracți, viziunea contractului social și a statului creat ca instrument pentru protejarea drepturilor individuale. Dar, pe de altă parte, compromisul poate fi înțeles și ca sacrificiu al intereselor particulare pe altarul binelui comun, al res-publica, o viziune în care poporul e mai mult decît suma indivizilor care îl compun – o viziune care pune accentul pe virtute și, deci, pe unicitatea fiecăruia dintre noi.

Ambele viziuni vin cu avantaje și dezavantaje, dar marele noroc al americanilor a fost (și, într-o oarecare măsură, încă mai este) acela de a combina practic, încă de la început, ambele Weltanschauungs. Cea de a două Constituție a SUA, care începe cu faimoasele cuvinte We the people (Noi, poporul), nu definește nicăieri ce e acela „popor”: o colecție de indivizi egali sau un tot conceptual, structurat pe baza unei aristocrații a meritului. (În treacăt fie spus, expresia „o aristocrație a meritului” era mult mai des folosită decît, să zicem, „democrație”; pentru o lungă perioadă, dacă voiai să îți ataci oponentul politic, îl etichetai „democrat”, cam cum l-ai eticheta acum drept „anarhist”.) Nu-i de mirare, așadar, că noua Constituție a fost lăudată de către toți politicienii (dar și de educatorii responsabili) ca fiind Marele Compromis. Înțelegerea era că un politician responsabil știe să treacă peste interesele personale sau partinice pentru promovarea binelui comun.

Asta a fost odată că niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Deja cînd, în 2010, Obama reafirma că „această țară a fost clădită pe compromis”, a fost vehement atacat din toate părțile. Partizanatul extrem și politicile identitare prinseseră deja avînt. Cum s-a ajuns aici? Cum s-a ajuns la această profundă criză identitară? Cîtă vreme această polarizare a societății se întîlnește pretutindeni, din România în Statele Unite, și din Venezuela în Franța, afectînd atît politicile intra-naționale, cît și pe cele inter-naționale, explicația se cuvine să fie și ea una globală. Și ce poate fi mai global decît Internetul și noua media? Pare paradoxal că o invenție care unește oamenii din India cu cei din Japonia și pe cei care trăiesc în colibe cu locuitorii vilelor de lux, o descoperire care distruge toate barierele geografice, sociale, culturale ș.a.m.d., sfîrșește prin a multiplica exponențial polarizarea, făcînd dificile, dacă nu, de multe ori, de-a dreptul imposibile compromisurile politice. „Pare paradoxal”, am spus. Dar nu e.

Explicația, înclin să cred, constă tocmai în această fluiditate a comunicării care, la rîndu-i, creează o fluiditate a identităților. Cînd pe Internet pot să am un avatar care să fie admirat de mii sau de sute de mii de oameni, chiar dacă trăiesc într-o peșteră, cînd îmi pot găsi „tovarăși de idei”, indiferent de stupiditatea lor, și-mi creez cutii de rezonanță, în care toate părerile nu fac decît să mi se confirme, atunci încep să devin nesigur pe identitatea mea, ca persoană. Cînd încep să pot fi în mediul virtual orice, trebuie să aleg ce vreau să fiu. Pentru că fără o identitate nu pot trăi. Și-atunci îmi aleg una, oricare, și mi-o apar împotriva inamicilor reali sau imaginari, după cum în copilărie îmi țineam strîns în brațe ursulețul de pluș (sau telefonul mobil, acum). Acest ursuleț, această identitate nu pot fi compromise politic, pentru că asta ar însemna să mă compromit.

Și-n plină criză identitară, hop și coronavirusul! Asta atacă, fără părtinire, și credincioșii, și necredincioșii, și musulmanii, și creștinii, și comuniștii, și capitaliștii. La fel precum Internetul, nici virusul ăsta nu are frontiere. La fel precum noua media, de care se folosește din plin, noul virus unește și separă lumea mai mult decît niciodată. Țările își închid frontierele, oamenii se închid sau sînt închiși în case, românii de acasă se feresc de cei din diaspora, tinerii de bătrîni ș.a.m.d. Solidaritatea se manifestă prin solitaritate. Dar această refugiere în mediul privat revarsă, totodată, spațiul privat în cel public. De-acum, cînd predau online, mă pot uita în casele studenților mei, pot trage cu ochiul la cîini, la cărți, la părinți, la iubite. Dar și ei pot trage cu ochiul la casa mea.

Cum se va sfîrși această poveste e imposibil de spus acum. Dar, dacă istoria ne învață ceva, e foarte posibil să se termine printr-un nou compromis. Altfel spus, cu o altfel de înțelegere a identităților personale și comunitare. Cu moartea pre moarte călcînd.

* Compromise: A Political and Philosophical History (Cambridge University Press, 2013). În traducerea lui Doru Căstăian, cartea a apărut anul trecut și la Editura Humanitas, cu titlul Compromisul – O istorie politică și filosofică. Vezi, de asemenea, și Compromise and the American Founding: The Quest for the People’s Two Bodies (Cambridge University Press, 2019).

Alin Fumurescu este assistant professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).

Mai multe