Arta ca exagerare

„În artă, cînd nu știm ce vedem, reacționăm prin exagerare”, remarca undeva criticul de artă Jerry Saltz. 

Faptul că, în acest moment al istoriei, arta poate crea în continuare controversă și/sau chiar scandal este deopotrivă încurajator și descurajant. Pe de o parte, artele dovedesc resurse aparent inepuizabile de a contraria, șoca, ofensa – lucru care dovedește puterea creativității, controversa și scandalul fiind forme omagiale în sine aduse, deopotrivă de autorități și de mase, artei. 

Pe de altă parte, înțelegerea publică limitată a naturii artei, de la concept la scop, denotă faptul că lecțiile artelor au rămas într-o bună măsură neînvățate. Asta atunci cînd, firește, „reacțiile prin exagerare” nu conțin o poziționare interogativă sau reflexivă constructive, intențiile artistului fiind însoțite, aprofundate sau chiar deturnate de reacțiile și interpretările publicului. Neînțelegerea ca factor pozitiv, cum ar veni.

În prezent însă, oricine pare dator cu 15 minute de scandal. Iată o posibilă mantră warholiană a acestor vremuri în care, mai mult ca oricînd, datorită nenumăratelor și eficientelor canale de distribuție/reacție în masă & în timp real, cuvintele și imaginile au căpătat un potențial ofensator fantastic. Inclusiv în arte. Căci orice spui sau creezi se poate întoarce împotriva ta. Din rațiuni politico-ideologice, dar și din ignoranță, prostie sau rea-voință. 

Căci neînțelegerii parțiale intrinsece actului receptării artei menționate mai sus i se adaugă acum și riscul de invalidare a operei din rațiuni extrinseci artei. Exersării spiritului critic i se adaugă acum și exercițiul conformismului moral-ideologic. E de-ajuns un interviu, un poem sau un roman pentru ca un scriitor să fie înjunghiat într-un loc public, arestat și condamnat la moarte de un tribunal religios sau doar ostracizat în mediul online (inclusiv postum) dacă credința/scrisul lui nu se aliniază unui anume conformism/dogmatism de natură religioasă, morală, socială sau politică. E de-ajuns o remarcă, o pictură, un afiș, un colaj sau o instalație pentru ca un artist vizual să fie „denunțat”, etichetat și, ulterior, scos dintr-o expoziție, discutat într-un consiliu administrativ, împiedicat să mai acceseze finanțări. 

Neînțelegerea naturii interogatorii și reflexive a artei, precum și suprapunerea persoanei publice cu persona artistică pot conduce la compromiterea artistului și interzicerea/cenzurarea operei. Cărți sînt retrase din librării, nume de scriitori sînt date jos de pe frontispicii, cîntece dispar de pe platforme de streaming, picturi sau statui sînt vandalizate. O parte din aceste acțiuni sînt consecința scandalului, altele au loc, dimpotrivă, în perspectiva evitării scandalului.

În Dosarul de față – care are o extensie în pagina 21 – trecem în revistă, la propriu și la figurat, cîteva scandaluri ale anului trecut din lumea artei, românești sau universale, scandaluri diferite prin temă, desfășurare, motivație și implicații.