Armonica rutinei

De ce se aseamănă zilele între ele? m-am întrebat pe vremea cînd nu realizam că farmecul lor și copilăria mea aveau să dispară pe neștiute în cutiile cu hainele rămase mici. La trezire, găseam pe masă farfuria cu felia de pîine cu dulceață și cana cu ceaiul de tei. Veneam de la școală, aruncam bentița elastică ce-mi tortura urechile, mîncam pilaf, mazăre sau fasole cu murături, făceam temele și o zbugheam în fața blocului. Seara, mama ne săruta frunțile înainte de a stinge lumina. În cîțiva ani, aveam să găsesc cafeaua făcută și să refuz micul dejun, să fac mofturi la prînz, iar seara să mă strecor pe vîrfuri în casă, să n-o trezesc pe mama. Gîndindu-mă la ea, realizez că mi-a transmis tabieturile ei printr-o genă specială – plăcerea de a-mi bea cafeaua înainte să se trezească copiii, machiajul trasat cu creionul dermatograf, lectura la lumina lămpii, felul de a pregăti mesele. Dimineața, cînd ridic ibricul de pe foc, viața își dă iar un bobîrnac și se desface ca un covoraș ce urcă sau coboară pe niște trepte egale.

Dacă arunc o privire înapoi, imagini ca niște fotografii color mi se derulează fugar, cu orașele, cartierele, mansardele și țările schimbate în ultimele două decenii. Orice peisaj nou a adus de fiecare dată un plus de vitalitate, iar ieșirea din rutină m-a trimis într-o stare de alertă benefică. Doar după ce ne-am mutat în Canada, lucrurile au început să scîrțîie. Din cauza vîrstei sau a distanței prea mari, lanțul de siguranță care mă lega de casă s-a frînt. La început, mi-am regăsit liniștea în ritualuri. În bucătăria de pe un alt continent, am încercat să fac de sărbători un cozonac la fel de bun ca al mamei, iar la aniversări, torturi la înălțimea rețetelor ei. Nici măcar procurarea unui pom de Crăciun nu a mers așa cum mi-am dorit (în clădirile de lemn din Canada e interzis să montezi un brad natural chiar dacă juri în fața administrației că nu aprinzi o duzină de lumînări în el), cumpărarea unei pîini a devenit o drumeție de o oră pînă la cel mai apropiat magazin, iar pentru găsirea ingredientelor de sarmale trebuia să merg douăzeci de stații cu autobuzul, pînă la aprozarul sîrbesc din Langley. Îmi lipsea chiar și banalul Mega-de-la-colț.

Carnetul de conducere românesc, încă valabil, mi-a fost tăiat cu foarfeca la ghișeul unde aveam să dau examenul pentru cel canadian – pentru care am muncit ca pentru intrarea la facultate. Eforturile au fost constante, iar anxietatea creștea. Rutina de care încercasem să scap a devenit un repaus necesar și, pentru sănătatea mea mintală, și-a regăsit un vechi parcurs – scrisul din orele de liniște. Plus, firește, cafeaua și tutunul în pauze, paharul de vin la ceasul serii și afurisitul de Netflix de care m-am agățat cînd am terminat de citit ce adusesem din România.

M-am trezit la un moment dat pradă unui alt set de obiceiuri menite să-mi ofere un confort iluzoriu. Neliniștea se multiplica, venisem plină de speranță în Canada, însă aici nici măcar nu-mi erau recunoscute studiile. Ca să pot totuși lucra, am făcut niște cursuri de interpret. Nici vorbă de rutină la noul serviciu, primeam apeluri de la secții de poliție și traduceam ce spuneau românii, după care le citeam drepturile, evitam să interpretez în engleză înjurăturile la vestea arestării, dar mă bucuram în tăcere în unele situații, de exemplu cînd femeile abuzate își denunțau agresorii. Altfel, am asistat prin telefon la nașteri la domiciliu, la o bătaie cu săbii Ninja între două clanuri de romi, la o sinucidere ratată dintr-un depozit părăsit și la momentul în care medicul îi spunea unui pacient bolnav de COVID că are șanse foarte mici de supraviețuire. Inima pompa cu putere pentru fiecare episod și îmi trebuia în medie o oră după ce încheiam serviciul ca să îmi limpezesc mintea, care avea nevoie de ritualurile obișnuite – paharul de vin și filmul de seară.

Între timp, pandemia continua să ne taie aripile. Îmi lipsea să călătoresc, visam să zbor acasă și să fur cîteva îmbrățișări. Într-o zi, cu privirea la cireșii înfloriți dincolo de fereastra cît tot peretele dormitorului, am realizat că eram prizoniera unui labirint în care intrasem fluierînd. Și-atunci am schimbat traseul.

În scurta vacanță la București, am ajuns iar la Mega-de-la-colț și am redescoperit locul meu de pe terasă, lumina din grădină, cafeaua cu mama, tihna în familie. Dulcea rutină de acasă s-a reașezat sezonier, ca o umbră care mă urmărise pe tot traseul.

Acum trei săptămîni ne-am mutat în Olanda. Am învățat la 48 de ani să merg cu bicicleta, seara fac cu băieții mei teme la limba olandeză, după care caut mobilă pe Markplaats, în încercarea de a da farmec unui nou cămin, cel în care să ne simțim ca acasă. În curînd, rutina ne va acoperi iar, ca o cupolă de sticlă, dar o voi accepta ca pe un semn de speranță și de viață bună. Îmi voi bea cafeaua în continuare cu gîndul la mama și voi ridica privirea la mișcarea norilor pe cer. Uneori și ei mă zăresc și-și umflă obrajii, Rupeți rîndurile, să mai schimbăm peisajul!

Irina Georgescu Groza este scriitoare. Cea mai recentă carte a sa este Exodul mieilor, Editura Nemira, 2021.