Armata justițiarilor virtuali (ne)chemați la datorie

Recent am aflat printr-o postare de pe Facebook că în Haga s-a deschis un restaurant cu specific românesc. O afacere nouă, probabil plănuită de ceva vreme și deschisă în timp de pandemie, pentru că, odată ce investești, costă mai mult să aștepți vremuri mai bune decît să-ți încerci norocul în cele date. Postarea era binevoitoare, cu două fotografii ale meniului. O minge ridicată la fileu, greu de ratat: meniul conținea cîteva greșeli de scriere. Scăpare sau necunoaștere, nu știu și prea puțin contează. Pentru că, citind din comentarii, am simțit acea lehamite care mă încearcă tot mai des față de un fenomen pe care îl observ constant.

Să încerci să faci ceva și să expui acel ceva lumii virtuale e un exercițiu de curaj în sine, pentru că în online te așteaptă eterna turmă zeflemitoare. E o loterie: online, oameni decenți, care probabil nu ar reacționa la fel într-un context față în față, abia așteaptă să se întreacă în ironii și comentarii înjositoare. Că s-a deschis sau ce s-a zis, ce mai contează la o așa ocazie de afirmare și învăluire într-o aură de superioritate. Un biet meniu, online, a devenit o armă. Și de la o simplă veste, interacțiunea a alunecat instantaneu în sfera personală, în care cel cu inițiativa și dorința de a crea ceva a fost redus la o simplă eroare. Un mesaj discret, privat, ar rezolva orice problemă. Dar dacă ai face asta fără zgomot s-ar pierde acel moment de tristă strălucire virtuală.

Ce împinge de la spate acest fenomen e un sentiment de inferiorizare și de frustrare personală la o scară care-mi scapă, dar mă tot uimește. Și nu vorbim de o simplă corectare sau, în alte cazuri, de păreri contrare, ci de agresivitate, deseori pasivă, alteori mascată ca opinie, mai întotdeauna îndreptată la persoană. În profunzime, emoțional și nu doar, apare o profundă divizare din care toată lumea pierde. Cei care atacă par să nu poată tolera că acel ceva pe care nu-l pot trece cu vederea chiar există. Lumea se oprește acolo și nu pot vedea contextul mare. Cel care se răzbună să sape două gropi, spune proverbul. La fel și cînd e vorba de făcutul de rușine. Un mediu toxic și o lipsă de simplă generozitate taie adînc și vulnerabilizează pe cel comentat, dar în mod subtil înăsprește pe cel ce ține lama.

Apare astfel un fenomen de mob la scară mică. Efectul nu e cel major descris de Jon Ronson în Umilirea publică în epoca Internetului, dar tot doare. Majoritatea celor care umilesc și critică în felul ăsta pe Internet nu ar face asta în viața lor reală. Majoritatea n-au inițiative, nu se expun, dar stau la cotitură. Să construiești ceva, să încerci, să pui ceva din tine în văzul lumii înseamnă risc și expunere, deci vulnerabilitate. Te poți întreba nu doar cine ești tu, cel care rănește, ci și cine e persoana reală – tu, cel care scrii acele comentarii ascuțite, sau tu, cel din viața reală, care nu ar face asta?

Știu că, dintre toate cuștile cu lei posibile, Facebook-ul e un spațiu aparte, deseori un fel de show isteric și facil de afirmare prin asemenea cuvinte aruncate. Comunitatea Facebook e orice, dar nu comunitate. Oricine și orice e la un click distanță și e o chestiune de secunde să tastezi ceva, semi-dospit sau la impuls, să dai verdicte laconice și categorice pentru că... de ce nu? Un spațiu plin de anxietate în care așa, ușor, se pot contraface emoții și argumente, cu oameni care se ambiționează ca într-o competiție pe viață și pe moarte. Să iei premiul cel mare al aprobării populare sau poate numai satisfacția iluzorie că puterea e în mîna ta, și tare bine ai zis-o. De cîte ori vi s-a întîmplat să închideți Facebook-ul după un schimb de idei mai mult sau mai puțin clare, anxioși sau cel puțin simțindu-vă nițel mai șifonat?

Pe Facebook nu e loc de generozitate. Nimeni nu îți răspunde ca să îți ofere nuanțe sau să-ți atragă atenția cu delicatețe că ai ratat o literă – Doamne ferește, o cratimă! – și poate ar fi de corectat. Cînd ai prins o greșeală, nu pierzi tu timpul, comentezi cu semne de exclamare, te-ntreci în a găsi cuvintele tăioase, faci cîte-o referire la ce-i scris, dar te asiguri că ai atins – fie și implicit doar – natura, originile sau calitatea nefericitului care a îndrăznit să formuleze acel ceva. Te asiguri că și-o ia și îl și doare.

Ai luat premiul Nobel, dar ți-a scăpat ceva într-o postare? Te corectez și mă asigur că-nțelegi că tot un fraier ești, nimic special. Și-atunci și eu, adică nimeni, sînt la fel ca tine, sau chiar mai bun pentru că te-am corectat. Ți-ai povestit un episod din viață sau ai făcut un webinar în timpul liber ca să îi ajuți pe alții? Te dai erou, habar nu ai ce zici, eu aș face, dacă aș face, mult mai bine. Ăsta clar nu-i „sportul” tău și mult mai bine ar fi să te apuci de croșetat. Și dacă îndrăznești să te implici activ într-o problemă – sînt altele mai importante, iar tu faci caz de o treabă simplă. Te dai mare ca să arăți că îți pasă. Eu înțeleg mai bine, mai complex și numai mie îmi pasă de ceea ce contează cu adevărat. Ți-a fost greu într-o situație? Mie mi-a fost mai greu. Olimpiadele suferinței și ale virtuții pe Internet au cei mai mulți participanți. E important să cîștigi sau cel puțin să faci egal.

Și mă întreb, mai putem scrie ceva sau face ceva care să nu adune hater-i? Sau mai putem spune ceva care contează, care să facă vad și să adune un nucleu de păreri și pro, și contra articulate, din care toți avem ceva de cîștigat? În lumea ego-ului și a afirmării toxice virtuale, ce rost mai are cînd, orice ai face, ura aleatorie divizează și distrage de la discuțiile care contează cu adevărat?

Nu prea știu cazuri în care rușinea să fi făcut oamenii mai implicați și mai empatici. Știu doar opusul. Deși avem resurse mari de implicare și empatie, filtrul emoțional prin care putem trece cumulul de zgomot este limitat. Cînd e prea mult, reacția firească e să te închizi, să iei distanță. Prin ură și rușine, resursele umane de empatie se contractă și potențialul colectiv de coeziune se disipează într-o interacțiune care devine o lume în sine – abstractă, agresivă și de evitat.

Regulile interacțiunii umane nu se șterg pe Internet. Sînt tot aceleași, dar, prin distanță fizică și prin anonimat, poate părea că devin opționale. Oamenii devin mai curajoși în exprimare pe Internet, nițel mai categorici și mai aspri, iar felul în care e perceput mesajul poate fi doar o problemă de receptare. Știu asta. Și tot mă gîndesc că mediul online are un potențial de coeziune și mobilizare pozitivă care se pierde între cuvinte aruncate. Am fi cu toții mai săraci și mult mai singuri dacă tot mai puțini am face și am spune lucruri din simț de prezervare. Dar dacă am înlocui eternul bici virtual cu sprijin și încurajare? Dacă am sprijini idei și noi proiecte, în loc să adăugăm la valul de negare? Poate în urmă ar rămîne altceva decît distinctul sentiment că, oricum ai fi ca om și oricît din tine ai oferi lumii din jur, dacă te nimerești în fața turmei agresive, tot ce-ți rămîne e un sentiment de îngemănare.

Bianca-Olivia Niță este jurnalistă free­lancer.

Foto: flickr.com