Arhitecții nu sînt integral vinovați

Kázmér Kovács: Sens şi memorie. E clar că noi nu putem construi sens. Cu ceva noroc şi cu ceva talent, putem construi ceva care, în timp, poate acumula straturi de semnificaţie şi care să însemne ceva pentru o generaţie viitoare. Aş vrea să rămînem la acelaşi subiect, dar aş introduce un detaliu derizoriu, pentru a schimba cumva unghiul de abordare. Noi, arhitecţii, avem un client temut care vine cu o revistă de arhitectură populară sau cu o schiţă şi noi ne străduim să-i explicăm că nu trebuie să ne spună cum vrea să-i facem casa, ci ce vrea de la acea casă. Domnule Pleşu, ce vreţi să ştie să facă oraşul dumneavoastră şi casele pe care trebuie să le construiască bietul arhitect? 

Andrei Pleşu: Mi-a plăcut foarte mult cadoul pe care vi l-a făcut dl Liiceanu. Am avut o strîngere de inimă cînd mi-am imaginat cum ar avea loc o întîlnire între dl Liiceanu şi dl Sorin Oprescu. Dl Liiceanu i-ar vorbi despre „fiinţa de timp“ şi despre bewahren ca fiind o complicată nuanţă între „a păstra“ şi „a adeveri“... 

Noi trăim inevitabil cu sentimentul că se întîmplă o catastrofă la noi acasă. Dar ar fi interesantă o discuţie despre ce se întîmplă în arhitectură în general, pentru că nu sîntem o planetă care merge de la sine în direcţia bună, iar la noi sînt nişte fisuri... Îmi aduc aminte ce stupefiat am fost în 1990: primul ministru de Externe străin care a venit în România după Revoluţie a fost Roland Dumas. Era un domn foarte distins, avea un aer de marchiz, cu nişte plete de gavotă... S-a pus problema „ce-i arătăm“. Şi pe toţi ne-a apucat panica la gîndul că ar putea vedea Casa Poporului. Ne gîndeam cum să facem să nu o vadă. Dar pînă la urmă a fost inevitabil: a trebuit să-l ducem acolo, pentru că a vrut el. I-a plăcut foarte mult. Pe urmă am dus acolo – de data aceasta cu titlu de test – un istoric de artă german foarte bun, Horst Bredekamp. Mi-a spus: „Foarte interesant, văd un Piranesi aici, este o clădire finită, care are aspectul unei ruine“. A plecat visător din faţa ei. O reţetă este să spui „este o clădire postmodernă“. Există cîteva cuvinte salvatoare: în filozofie, dacă dai peste o contradicţie, scapi spunînd „e ceva dialectic aici“; în arhitectură sau în artă, dacă dai peste ceva greu de asamblat, spui „e ceva postmodern“. Se întîmplă ceva în lume, mai complicat decît credem noi... 

M-am întrebat la un moment dat dacă ce mă supără e strict arhitectura. Ceea ce nu-mi place mie în Bucureşti e strict ce văd la nivel arhitectonic? Nu. Sînt multe alte lucruri care nu îmi plac în oraş şi, mai ales – o spun cu o simpatie echivocă –, nu îmi place populaţia. Nu îmi plac oamenii pe care îi văd pe stradă. Nu îmi place cum arată, nu îmi place cum sînt îmbrăcaţi, nu îmi place cum merg, nu îmi place cum vorbesc. Dacă e să fiu cinstit, există, dincolo de cîteva probleme de arhitectură, ceva care mă deranjează global. Dacă te uiţi la pozele de Bucureşti interbelic, ceea ce te impresionează – dincolo de clădirile care au încă nobleţe – e lumea de pe stradă: arată altfel. Johnny Răducanu mi-a spus odată: „Cînd veneam din mahala în centru, simţeam nevoia să mă îmbrac frumos; mă obligau clădirile în care îmi petreceam seara să nu vin îmbrăcat oricum“. Deci nu e vorba doar despre oamenii care fac clădiri, ci şi despre clădirile care fac oameni. Există un tip de clădire nouă care nu obligă la nimic: o foloseşti, o traversezi, dar nu-ţi creează nici un fel de obligaţii – nici de îmbrăcăminte, nici de comportament, nici de discurs. Asemenea clădiri sînt nişte scule şi atîta tot. Or, asta e foarte grav. Arhitecţii pot îmbunătăţi calitatea locuitorilor dacă le impun clădiri care să fie mai mult decît nişte simple unelte, dar, la rîndul lor, oamenii trebuie şi ei modelaţi. Cine, în România de astăzi, îşi pune problema să construiască oameni? Nu e vorba de oameni noi, de modele. E vorba de a recupera o anumită decenţă interioară, un anumit simţ al valorilor, un anumit prestigiu al individualului, o anumită calitate a respectului. Este o problemă pe care nu o putem pune în cîrca arhitecţilor. Ei ar putea contribui la rezolvarea ei, dar dacă fac lucruri excepţionale şi înăuntrul lor pătrunde o calitate umană indigerabilă, acele clădiri nu se valorizează. Aşa că „problema e complexă“, arhitecţii nu sînt integral vinovaţi, iar ceea ce e de rezolvat nu poate rezolva nimeni.