Arheologia tolănitului
În jurul anului 1000, la Bizanţ existau paturi de lemn, cu picioare înalte şi căpătîi foarte elevat. Saltelele celor avuţi erau umplute cu puf de gîscă, iar covoarele şi pieile de animale contribuiau la desăvîrşirea confortului. În Evul Mediu tîrziu, se întîmpla ca patul, plasat de obicei în mijlocul camerei, să fie prevăzut cu baldachin, menit să apere de insecte. Alte paturi erau atît de înalte, încît în ele nu se putea ajunge fără scară. Patul lui Henric al VII-lea avea aşternut din paie, peste care erau întinse pînzeturi de in şi o plapumă groasă de puf, iar deasupra veneau pături înmiresmate cu parfum pulverizat, toate acoperite cu blană de hermelină. Din reprezentările păstrate pînă astăzi ale acestor paturi măreţe se poate trage concluzia că proprietarii lor îşi petreceau timpul mai mult şezînd, şi nu întinşi. Pentru că, din cîte se pare, stîlpii societăţii de atunci preferau să nu se lase văzuţi într-un abandon la orizontală, ceea ce le-ar fi putut ştirbi autoritatea.
Iar dincolo de toate aceste convenienţe, poziţia întins pe spate rămînea rezervată unei categorii aparte: răposaţii.
Curînd, dormitoarele au ajuns să joace un rol deosebit de important la curţile europene, atît în viaţa privată, cît şi în cea publică. Persoanele de rang social egal sau superior erau primite în aşa-numitele „dormitoare de paradă“, plasate de obicei alături de dormitorul propriu-zis al stăpînului sau al stăpînei casei. Dacă oaspetelui îi era permis să se aşeze pe pat, se considera că i se face o mare onoare. „Patul de paradă“, construit cu măiestrie din lemn nobil, era plasat în centrul încăperii, reprezentînd şi un semn al prestigiului şi succesului social. Despre ducesa de Maine (1676–1753) se spune că ar fi fost prezentă la toate balurile mascate ce s-au ţinut în timp ce ea era însărcinată, pe care le dirija din vîrful patului. De regulă, nu se cuvenea ca musafirul să stea în pat, alături de gazdă, şi în nici un caz dacă un domn se afla în vizită la o doamnă. Dar erau şi foarte multe prilejuri pentru vizite ceva mai speciale, unele mai fericite, altele mai puţin, acoperind întreaga gamă existenţială, de la naşteri şi nunţi, pînă la decese.
Dar dintotdeauna au existat şi paturi cu cele mai neînchipuite forme, împodobite cu cele mai inventive zorzoane, de nu poţi să nu te întrebi, dacă ai bun-simţ, cum de reuşeşte cineva să pună geană pe geană într-un asemenea delir. Probabil că doar datorită întunericului. Un exemplu spectaculos rămîne pomposul obiect comandat de maharajahul Sadiq Muhammad Khan Abbasi al IV-lea din Bahawalpur firmei de articole de lux Christofle din Paris. Cîntăreşte mai mult de o tonă (din care 290 de kilograme de argint), înnobilat cu cîte o cariatidă în fiecare colţ. Totul fiind prevăzut să funcţioneze de cum stăpînul îşi ocupă poziţia de abandon la orizontală, cînd se porneşte muzica, iar statuetele încep şi ele să îşi mişte braţele, pentru a-şi răcori stăpînul (cele de la cap), totodată apărîndu-l şi de muşte (cele de la picioare).
(din Arta orizontalei de Bernd Brunner, traducere de Mihai Moroiu, Baroque Books & Arts, 2013)