Argument în alb şi negru
Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu, cînd mă gîndesc la filmele copilăriei mele, la d’Artagnan-ii şi Pardaillan-ii şi Sandokan-ii de pe pînza ecranului, la duelurile de pe acoperişuri, candelabre şi scări interioare, la eroul bun (îmbrăcat în cămăşi albe) şi eroul rău (îmbrăcat în negru) " pentru că cinematograful, deşi deja în culori (credeaţi că "pe vremea mea" era alb-negru?!), tot mai vedea maniheismul în acele două non-culori ", încă simt o strîngere de inimă atunci cînd acesta din urmă era pedepsit înainte de "The End", sau "Fin", sau "Fine" ("del secondo tempo"). Adică omorît în aplauzele generale ale spectatorilor, făcut să cadă " împuns de spadă " de la înălţime, pentru mai mult spectacol... Mi se părea culmea ipocriziei (nu ştiam ce e aia "ipocrizie", dar o simţeam), în fond, în absenţa răului, filmul nu avea nici un interes, nici o noimă, nici un "zvîc"! Apoi a apărut Zorro, care era îmbrăcat în negru de la mască şi pînă la cizme, şi bi-cromia aia pură şi simplă s-a ambiguizat: Zorro era "bun", deşi "negru"... Dar acest lucru nu avea cum să-mi înşele vigilenţa (nici a spectatorilor, de altfel!): nu ţineam cu Zorro, indiferent cum era îmbrăcat, ci tot cu duşmanii lui " aşa cum publicul, luat prin surprindere, îşi regăsea iute reflexele "bune" şi ţinea (tot) cu el. Mult după aceea am aflat " din diverse cărţi " cum e cu "conflictul", că un film fără conflict e zero (nu Zorro!) barat şi că, pentru a exista conflict, cineva " sau ceva: o catastrofă, un cataclism... " trebuie să joace (şi) acest rol ingrat. Bun, acuma să nu înţelegeţi că la filmele (zise şi "catastrofă") în care Răul nu e un om (sau mai mulţi), ci un asteroid, un meteorit gigant, un val uriaş sau o godzillă, mergeam cu perversitatea pînă într-acolo încît ţineam cu astea! Perspectiva că Pămîntul va fi distrus de un asemenea rău suprem, care nu poate fi înfrînt prin duel cinstit, mă făcea să trec " pragmatic " de partea celor care se luptau cu el... Eram " în fine " de partea bună a baricadei, aplaudînd laolaltă cu spectatorii din sală finalul fericit. (Fine del primo tempo. Secondo tempo) Acum fix zece ani am făcut " la Dilema " un număr care se chema "Bunătatea". Dintre colaboratorii de atunci, trei revin în numărul (simetric) de acum: Ioana Pârvulescu (care scrisese, atunci, un "Contra-argument"), Svetlana Cârstean şi Norbert Dodille. Sînt foarte mulţumit că am reuşit să-i convoc să scrie, 10 ans apr