argument

Dilema veche a tot urmărit viaţa "oamenilor de firmă", de la debuturile tranziţiei încoace: la început, pur şi simplu am semnalat apariţia unor companii multinaţionale în România; pe urmă, ne-am dat seama că angajaţii, cel puţin cei ai unora dintre ele, sînt componenţii clasei mijlocii neaoşe, în formare, şi, evident, contribuie la "binele societăţii"; treptat, am realizat că aceiaşi angajaţi ai firmelor străine alcătuiesc grosul consumatorilor şi, indirect, ai promotorilor culturii populare; în cele din urmă, modul lor de comportament organizaţional, împreună cu ritualurile şi limbajul lor, au constituit obiectul unor mini-studii jurnalistico-sociologice. Acum - cred - lucrurile s-au mai stabilizat, mirajul lui McDonald's sau Coca-Cola a mai trecut, s-au dezvoltat şi destule iniţiative autohtone. Totuşi, mulţi semeni de-ai noştri, de generaţie medie, continuă să muncească în multinaţionale şi să-şi însuşească ceea ce specialiştii numesc "cultură organizaţională". În comparaţie cu munca la stat, de altădată, deja în pierdere de statut (administraţia publică, sănătatea, învăţămîntul, care, poate, cîndva, se vor reglementa...), slujbele la "privaţii" serioşi oferă nenumărate avantaje: un salariu decent, posibilitatea de a face credite pentru casă, maşină, asigurări de sănătate, înlesniri în privinţa mîncării (mese gratuite) şi a condiţiei fizice (abonamente la săli de forţă etc.), a socializării şi pregătirii profesionale (team-building-uri şi training-uri), posibilitatea ieşirilor în străinătate. Ba, mai mult de atît, companiile care se respectă se prezintă în faţa angajaţilor lor cu o anumită filozofie şi ideologie, cultivînd meritocraţia, devotamentul, comunicarea, lucrul în echipă, programul flexibil... Toate acestea alcătuiesc un sistem în care angajaţii sînt incluşi. O "colivie de catifea", conform lui George Ritzer (McDonaldizarea societăţii, Editura comunicare.ro, 2003), în care se simt ca în paradis, iar lumea mcdonaldizată "este singura pe care o cunosc şi reprezintă standardul lor de bun gust şi calitate". Întrebarea pe care ne-o punem este dacă, în actualul moment al evoluţiei societăţii româneşti, colivia asta e suficientă sau, odată ce ne-am mai stabilizat nevoile materiale, putem privi şi dincolo de ea. Sau, măcar, s-o transformăm - aşa cum prezice Ritzer - în "colivia de cauciuc", cu gratii flexibile care permit evadarea. Am vrut să aflăm, cu ocazia acestui număr de revistă, dacă oamenii prinşi în asemenea sisteme funcţionale sînt fericiţi şi dacă da, cum reuşesc ei acest lucru. Acelaşi lucru i-am întrebat şi pe angajaţii unor multinaţionale de prestigiu, precum şi pe cîţiva economişti şi sociologi specialişti în domeniu. (I. P.)