Argintăria ca spectacol - povestea lui Mircea CRĂCIUN
Mircea Crăciun, argintarul, îşi dă lesne în vileag ataşamentul, chiar pasiunea, pentru două mîndre care-i stau mai tot timpul în preajmă. Prima dintre ele poartă veşminte spectaculoase, de „ţigăncuţă frumoasă“, pe care şi le etalează cu graţie în faţa noastră. Alături de ea şi-a clădit viaţa. A doua mîndră gravează fineţuri şi poartă în amintire micile bătături de pe vremea noviciatului în argintărie. Cu ea, făureşte podoabe şi îşi duce meseria mai departe.
Printre bătături, dioptrii crescute şi cifoze, am descoperit oameni cu poveşti despre meşteşug şi istorii de viaţă. La Mircea Crăciun e abundenţă de poveşti, iar din îngemănarea dintre etnie şi meşteşug rezultă un tablou încîntător ochiului şi minţii. Părul lung, perciunii bine finisaţi, pălăria cu boruri largi, cămaşa roşie din mătase şi vesta din lînă rugoasă, cu butoni de argint, fac din el un ţigan dichisit (şi cînd spun că e ţigan, nu încerc să sfidez normele de corectitudine politică, ci doar respect întemeiata alegere semantică a meşterului), cu un aer voit autentic. Cît despre culoarea roşie, care abundă în ţinutele ţigăneşti, acesta ne dezvăluie secretul uzului: „Prinde şi frumosul, şi urîtul.“
Mircea Crăciun şi-a însuşit meseria de argintar încă de mic copil, chiar el ne spune că „m-au crescut cu meseria asta, m-am pomenit cu ea de cînd umblau părinţii împreună cu bunicii, din sat în sat, cu căruţa.“ Pe atunci, se puteau aşeza oriunde nu pricinuiau disconfort celor din jur, îşi înfigeau nicovala în pămînt şi se puneau pe covorul în stil indian, aşteptînd muşterii. De cele mai multe ori, se lucra cu materialul clientului, care era prefăcut pe loc în obiectul dorit, sub privirea şi încîntarea lui. Păstrează vii amintirile peregrinărilor împreună cu familia şi povesteşte exaltat despre tihna vieţii de atunci, din vremea comunismului, cînd a cunoscut libertatea de mişcare şi negoţ. Acum trăieşte într-o casă din centrul Bucureştiului, pentru că, după Revoluţie, s-a sedentarizat, s-a aşezat, ca să le fie mai uşor celor trei copii să meargă la şcoală. Fiecare are o meserie: unul e tinichigiu auto, altul e instalator sanitar, dar nici unul nu e argintar. Nu e de viitor pentru ei. O spune cu tristeţe, dar fără regrete.
Meseria l-a ales pe el. Mircea Crăciun a devenit argintar în virtutea tradiţiei neamului din care face parte, pentru că „era o ruşine să nu urmezi meseria părinţilor“. O meserie sau un meşteşug poate să te cucerească din vocaţie, dintr-o alegere bine cumpănită sau, pur şi simplu, contextual. Dar la Mircea Crăciun, întîmplarea se împleteşte cu vocaţia şi nu e nicidecum o povară. Ne dezvăluie ce etape de învăţare presupune meseria de argintar: învăţarea tehnologiei prelucrării metalelor (metodele de combinare a lor, reacţiile termice etc.), a tehnicilor de laminare şi a celor de finisare. Abia după stăpînirea acestora, poţi da frîu liber ideilor proprii. În meseria de argintar, trebuie să mai dai dovadă de două lucruri esenţiale: de plăcerea lucrului cu metalele şi de voinţă, pentru că „dacă are voinţă şi-i place, în maxim doi ani iese meşter.“
Începutul a fost plin de stîngăcii, cu ciocane scăpate peste degete şi alte mici accidente. Ne povesteşte cum, pe la 5-6 ani, a început să ia loc pe covor alături de tatăl său, în faţa nicovalei: „Mă aşezam lîngă tata, mă loveam, stricam, ca un copil. Iar după aia, cînd am început să merg la şcoală, cînd mergea tata la lucru, la bîlciuri, la iarmarocuri, cum erau în partea Moldovei – acolo, în partea aia am crescut mai mult –, tot mergeam cu el, prinsesem drag de meserie, care atunci era din joacă.“ Încet, cu migală, cu mult exerciţiu şi obiecte stricate, Mircea Crăciun a început să stăpînească meşteşugul şi să facă performanţe uluitoare pentru breasla sa. La 13 ani, deja ştia să făurească o podoabă cap-coadă. Şi-o aminteşte pe prima – a fost un ghiul de damă, care se numea „dragon“ – „un ghiul modern din alamă“. Cînd era tînăr, în şapte minute reuşea să termine un inel, să mulţumească şi clientul, să încaseze şi banii. Pesemne că nu-i de ici, de colo. Odată cu scurgerea anilor însă, timpul a început să-şi modifice parametrii, iar mîinile sale să nu mai aibă aceeaşi vigoare, aceeaşi precizie şi rapiditate a execuţiei – însă meşteşugul continuă să se cizeleze. Verigheta pe care a făcut-o în faţa noastră a fost gata de pus pe deget în aproximativ 20 de minute.
Dincolo de obiectul finit, gata de purtat, stă frumuseţea facerii şi prefacerii sub puterea mîinilor, a flamei, a ciocanului şi a instrumentelor de gravat (mîndra şi iarida). Mircea Crăciun face spectacol din meseria lui, promovează meşteşugul vechi al argintăriei, cu instrumente rudimentare. Nu face un simplu negoţ cu obiectele realizate, ci scoate meseria în stradă, face demonstraţii la tîrgurile ţărăneşti din ţară şi din străinătate, folosind tehnici mai vechi de 200 de ani. Şi face asta în contratimp cu presiunea schimbătoare a timpului şi a inovaţiilor tehnologice. Meşterul ne spune că în România mai sînt foarte puţini ţigani argintari practicanţi, iar aceştia continuă să folosească tehnica veche de lucru, dar nu din considerente conservatoare, ci din cauza sărăciei.
Simona Gisela Gal este de formaţie sociolog şi specialist în comunicare interculturală, în prezent masterandă în cadrul Departamentului-Catedră UNESCO, Universitatea Bucureşti.
Foto: Vlad Eftenie